30 years after

Anul acesta s-au împlinit 30 de ani …de când aveam 18 ani 🙂 Dar nu de majoratul meu este vorba, ci de muzica anului de grație 1991. Cred că toți rămânem cumva fideli muzicii din tinerețe. Că e la 18 ani, la 15 sau 20, e altă treabă, dar pentru toți formațiile, stilul în care se cânta în acei ani ne marchează.

Probabil am mai spus pe aici: 1991 este cel mai bun an al muzicii rock din generația mea. Argumentul e simplu: marile trupe ale vremii au scos albume legendare. Albumul meu preferat este Achtung Baby al celor de la U2, probabil cel mai bun al lor, absolut toate piesele LP-ului fiind senzaționale. Pentru mine e albumul care l-am ascultat cel mai des în ultimele 3 decenii, mai ales după prima mea vizită la Berlin în ’96 care consider că m-a ajutat să deslușesc mai bine atmosfera albumului.

Dar 1991 este și anul în care Metallica a scos „Metallica ’91” (zis și The Black Album), al cincilea și cel mai de mai de succes album al lor. Generații după generații ascultă și astăzi Nothing Else Matters, Unforgiven, Wherever I May Roam sau Sad but True. Sound-ul cel mai bun al formației a fost în perioada cu Jason Newsted la bass. Știu că pentru fani e un sacrilegiu să spun asta, Cliff Burton fiind mai spectaculos și mai creativ. Însă Jason a creat un echilibru în linia melodică a formației cum nu vezi decât pe cele cele 4 albume în care este el prezent: …And Justice for All (1988), Metallica (1991), Load (1996) și Reload (1997). La 10 ani de la „Metallica ’91”, Jason Newsted părăsea formația și tot ce a urmat nu a mai sunat pe gustul meu.

”Rivalii” lor de la acea vreme, Guns N’ Roses au scos dublul LP Use Your Illusion I & II cu faimoasele November Rain (poate cel mai bun blues rock al anului!), Don’t Cry, You Could Be Mine, Live and Let Die, etc. Mie mi-a plăcut mai mult I decât II pentru influența lui Izzy Stradlin. Guns a fost o trupă mare atâta vreme cât Slash și Izzy lucrau împreună, apoi s-a dus doar în jos. Poate pentru că e greu să încapă două săbii în aceeași teacă. Păstrând proporțiile, nu-l poți acuza pe Izzy pentru plecare așa cum nu-l poți acuza nici pe John pentru destrămarea Beatles. E viața fiecăruia și nu i OK să judecăm alegerile. De altfel, Izzy a explicat la vremea respectivă alegerea făcută: „Once I quit drugs, I couldn’t help looking around and asking myself, ‘Is this all there is?’ I was just tired of it; I needed to get out.”

Blood Sugar Sex Magik – albumul celor de la Red Hot Chili Peppers. WOW! Ce album! Nu doar că e cel mai bun album al lor, dar a marcat istoria rock-ului și a influențat o mulțime de trupe care au urmat.

Out of Time, deși nu este cel mai bun al celor de la R.E.M., este și el un album de referință. Am fost surpins să aflu că Time l-a inclus în Top 100 albume ale tuturor timpurilor, dar pentru ”Loosing my religion” pot să accept ideea. Deși mi-a plăcut mult mai mult Automatic for the People (1992), Out of Time îmi face plăcere să-l reascult oricând!

Lista e foarte lungă: Rod Stewart- Vagabond Heart, Dire Straits – On Every Street, Genesis – We Can’t Dance, Pearl Jam – Ten, Van Halen – For Unlawful Carnal Knowledge, Ozzy Osbourne – No More Tears, Soundgarden – Badmotorfinger, Skid Row – Slave to the Grind, etc. O notă specială pentru Scorpions care nu a lansat un album, ci celebrul single Wind of Change.

Am început cu Achtung Baby – albumul meu favorit, dar vreau să închei cu două albume de suflet:

Queen – Innuendo. Este mai mult decât ultimul album cu Freddie sau altă metaforă de acest gen. Innuendo era o întoarcere la rădăcini pentru Queen și nu poți să te întrebi ce ar fi urmat după, mai ales că performanța artistică este la superlativ pe acest album atât componistic, cât și ca interpretare. Am ascultat albumul ăla de câteva zeci de ori în cele vreo două luni din septembrie când am găsit caseta la un magazin de pe Bd. Elisabeta și 24 noiembrie 1991 (data morții lui Freddie), dar nu mă băga nimeni în seamă cu gândul la trupele mai tinere. După 25 noiembrie era bătălie pe caseta aia…

Nirvana – Nevermind. L-am descoperit ”abia” în 1992 și probabil că l-am ascultat în continuu de vreo 100 de ori, fără exagerare. Este albumul generației mele, iar asta nu o spuneam doar eu atunci, ci cam toată lumea, iar acum așa scrie și pe Wikipedia. Nevermind a fost considerat victoria rock-ului în fața pop-ului anilor `80, iar asta nu doar din punct de vedere muzical, ci și ideologic. Fără succesul acestui album Pearl Jam, Alice in Chains, Ugly Kid Joe, Smashing Pumpkins, Green Day, Oasis sau Radiohead s-ar fi impus mai greu și mai târziu..

Sigur, sunt nume mari care n-au lansat nimic în 1991, dar au lansat în 1990 sau 1992-93 în același trend de calitate: James, Elton John, Def Leppard, Aerosmith, Rolling Stones, Eric Clapton, Elton John, Extreme, Soul Asylum, Judas Priest, Deep Purple și mulți alții.

Anii ’90 au fost de aur. Și nu doar prin muzică. Dar despre asta cu altă ocazie.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.