La mulți ani! Un 2022 cât mai bun!

2021 e pe sfârșite, 2022 stă să-nceapă, un fel de Regele a murit! Trăiască Regele!

Anul 2021 a fost un an interesant și, cum spune chinezu’, să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante. Sigur, treaba asta este relativă, cel puțin din punct de vedere istoric nu cred că au fost vremuri plicticoase, poate cel mult în țări mai liniștite, neimplicate în războaie, mai puțin lovite de crize. Acum suntem în plin război informațional, criza economică a început, dar …să fim optimiști! Istoria este ciclică, vor urma vremuri mai bune.

Anul ăsta am avut mai multă tragere de inimă la citit, am vizionat ceva filme bune și am făcut multe alte lucruri interesante. Activitățile turistice mi-au umplut sufletul de bucurie și sunt amintirile mele speciale din 2021, mai ales concediul în Maramureș și (re)descoperirea unei zone frumoase în Argeș unde am fost de vreo 5 ori anul acesta – văile Vâlsanului, Robăii, etc. – și unde sigur o să mai merg mulți ani de acum înainte. Am mai descoperit mănăstiri frumoase, unde slujesc preoți cu har care-ți umplu sufletul, atât la doi pași de București (Bolintin, Sămurcășești, Glavacioc), cât și un pic mai departe (Turnu – de Prahova, Aninoasa – de Argeș, etc.). Cele mai memorabile zile au fost weekend-urile de la începutul verii când am fost la Mănăstirea Rupestră Șinca Veche și mai ales minunata duminică petrecută la Trovanții din Buzău (Babele de la Ulmet). Sunt atât de multe locuri frumoase în țara asta încât e suficient să exploatezi o zonă oarecare cu mașina și pur și simplu vei fi uimit.

Teatrul a fost o bucurie rară din motive de pandemie. Am fost la Oden la ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, un recital actoricesc excepțional al Doamnei Carmen Tănase. Poate că Adrian Titieni nu a fost chiar la nivel de Richard Burton, dar îndrăznesc sa spun că mi-a plăcut mai mult de Carmen Tănase decât de Liz Taylor. Și am mai fost la ”Artă” la Bulandra, o comedie savuroasă cu Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Gheorghe Ifrim.

Anul ăsta chiar am văzut multe filme și, cu noroc, majoritate chiar bune, de calitate. De prin vară, când am văzut trailerul, și până ieri am crezut că French Dispach este filmul anului, Wes Anderson realizând un film aproape la fel de bun ca Grand Budapest Hotel și filmat oarecum similar (regie genială, cea mai bună din ce am văzut la filmele din 2021).

Dar aseară am văzut Don’t Look Up și spun că acesta este filmul anului! Este o excelentă satiră asupra societății actuale – probabil se dorește doar pentru societatea americană, dar e universal valabilă. Ca impact, Don’t Look Up este la nivel cu ce a fost American Beauty în 1999, în rest e total altceva. Am văzut că unii îl compară cu Idiocracy și nu-i pot contrazice, dar cred – și sper! – ca impactul să fie mult mai puternic asupra oamenilor. Eu unul abia aștep să-l revăd și să-l pătrund mai bine.

Am revăzut marile restanțe din ultimii 2 ani, din care recomand (dacă ați ratat) Jojo Rabbit, Tenet, Marriage Story, Ideal Palace, 4×4 sau Queen’s Gambit, dar și filme clasice din diferite epoci de la Crucișătorul Potemkin (1925) la Glengarry Glen Ross (1992).

Câteva superlative:

• Cel mai bun film din 2021: Don’t Look Up
• Cea mai bună regie a unui film din 2021: French Dispach
• Cea mai bun film vechi văzut în 2021: Contact (1997)
• Cea mai bună comedie văzută în 2021: Honeymood (2020)
• Cel mai bun scurt metraj văzut în 2021: Utopia (2019)

Muzical, 2021 a fost anul celor de la James, care au scos albumul ”All the Colours of You”. Nu (neapărat) că sunt eu fan James, dar albumul este foarte bine realizat, cu piese una și una! O mențiune specială pentru Magic Bus:

Sunt două cărți care mi-au marcat anul: ”Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” de Murakami și ”Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel – Autobiografia”.

Cam așa…se puteam și mai mult, și mai bine, dar sunt mulțumit!

Vă urez dragii mei un 2022 spiritual, cu sănătate maximă și plin de bucurii care să vină fix de unde le așteptați mai mult! La mulți ani fericiți!

Publicitate

30 years after

Anul acesta s-au împlinit 30 de ani …de când aveam 18 ani 🙂 Dar nu de majoratul meu este vorba, ci de muzica anului de grație 1991. Cred că toți rămânem cumva fideli muzicii din tinerețe. Că e la 18 ani, la 15 sau 20, e altă treabă, dar pentru toți formațiile, stilul în care se cânta în acei ani ne marchează.

Probabil am mai spus pe aici: 1991 este cel mai bun an al muzicii rock din generația mea. Argumentul e simplu: marile trupe ale vremii au scos albume legendare. Albumul meu preferat este Achtung Baby al celor de la U2, probabil cel mai bun al lor, absolut toate piesele LP-ului fiind senzaționale. Pentru mine e albumul care l-am ascultat cel mai des în ultimele 3 decenii, mai ales după prima mea vizită la Berlin în ’96 care consider că m-a ajutat să deslușesc mai bine atmosfera albumului.

Dar 1991 este și anul în care Metallica a scos „Metallica ’91” (zis și The Black Album), al cincilea și cel mai de mai de succes album al lor. Generații după generații ascultă și astăzi Nothing Else Matters, Unforgiven, Wherever I May Roam sau Sad but True. Sound-ul cel mai bun al formației a fost în perioada cu Jason Newsted la bass. Știu că pentru fani e un sacrilegiu să spun asta, Cliff Burton fiind mai spectaculos și mai creativ. Însă Jason a creat un echilibru în linia melodică a formației cum nu vezi decât pe cele cele 4 albume în care este el prezent: …And Justice for All (1988), Metallica (1991), Load (1996) și Reload (1997). La 10 ani de la „Metallica ’91”, Jason Newsted părăsea formația și tot ce a urmat nu a mai sunat pe gustul meu.

”Rivalii” lor de la acea vreme, Guns N’ Roses au scos dublul LP Use Your Illusion I & II cu faimoasele November Rain (poate cel mai bun blues rock al anului!), Don’t Cry, You Could Be Mine, Live and Let Die, etc. Mie mi-a plăcut mai mult I decât II pentru influența lui Izzy Stradlin. Guns a fost o trupă mare atâta vreme cât Slash și Izzy lucrau împreună, apoi s-a dus doar în jos. Poate pentru că e greu să încapă două săbii în aceeași teacă. Păstrând proporțiile, nu-l poți acuza pe Izzy pentru plecare așa cum nu-l poți acuza nici pe John pentru destrămarea Beatles. E viața fiecăruia și nu i OK să judecăm alegerile. De altfel, Izzy a explicat la vremea respectivă alegerea făcută: „Once I quit drugs, I couldn’t help looking around and asking myself, ‘Is this all there is?’ I was just tired of it; I needed to get out.”

Blood Sugar Sex Magik – albumul celor de la Red Hot Chili Peppers. WOW! Ce album! Nu doar că e cel mai bun album al lor, dar a marcat istoria rock-ului și a influențat o mulțime de trupe care au urmat.

Out of Time, deși nu este cel mai bun al celor de la R.E.M., este și el un album de referință. Am fost surpins să aflu că Time l-a inclus în Top 100 albume ale tuturor timpurilor, dar pentru ”Loosing my religion” pot să accept ideea. Deși mi-a plăcut mult mai mult Automatic for the People (1992), Out of Time îmi face plăcere să-l reascult oricând!

Lista e foarte lungă: Rod Stewart- Vagabond Heart, Dire Straits – On Every Street, Genesis – We Can’t Dance, Pearl Jam – Ten, Van Halen – For Unlawful Carnal Knowledge, Ozzy Osbourne – No More Tears, Soundgarden – Badmotorfinger, Skid Row – Slave to the Grind, etc. O notă specială pentru Scorpions care nu a lansat un album, ci celebrul single Wind of Change.

Am început cu Achtung Baby – albumul meu favorit, dar vreau să închei cu două albume de suflet:

Queen – Innuendo. Este mai mult decât ultimul album cu Freddie sau altă metaforă de acest gen. Innuendo era o întoarcere la rădăcini pentru Queen și nu poți să te întrebi ce ar fi urmat după, mai ales că performanța artistică este la superlativ pe acest album atât componistic, cât și ca interpretare. Am ascultat albumul ăla de câteva zeci de ori în cele vreo două luni din septembrie când am găsit caseta la un magazin de pe Bd. Elisabeta și 24 noiembrie 1991 (data morții lui Freddie), dar nu mă băga nimeni în seamă cu gândul la trupele mai tinere. După 25 noiembrie era bătălie pe caseta aia…

Nirvana – Nevermind. L-am descoperit ”abia” în 1992 și probabil că l-am ascultat în continuu de vreo 100 de ori, fără exagerare. Este albumul generației mele, iar asta nu o spuneam doar eu atunci, ci cam toată lumea, iar acum așa scrie și pe Wikipedia. Nevermind a fost considerat victoria rock-ului în fața pop-ului anilor `80, iar asta nu doar din punct de vedere muzical, ci și ideologic. Fără succesul acestui album Pearl Jam, Alice in Chains, Ugly Kid Joe, Smashing Pumpkins, Green Day, Oasis sau Radiohead s-ar fi impus mai greu și mai târziu..

Sigur, sunt nume mari care n-au lansat nimic în 1991, dar au lansat în 1990 sau 1992-93 în același trend de calitate: James, Elton John, Def Leppard, Aerosmith, Rolling Stones, Eric Clapton, Elton John, Extreme, Soul Asylum, Judas Priest, Deep Purple și mulți alții.

Anii ’90 au fost de aur. Și nu doar prin muzică. Dar despre asta cu altă ocazie.

Filme din ”anii zece”:)

Se vorbește de anii ’80, ’90 sau anii 2000, dar deceniul ăsta 2010-2019 cum îl prescurtăm? 🙂 Anii ’10 merge scris, dar cum citim?! Dacă suntem de acord din start că ”anii zece” ar fi o porcărie, atunci întrebarea rămâne, evident doar retorică. 🙂

Ei, printre piftii, tobă și sarmale, mă întrebam zilele astea cam care este regizorul care a performat cel mai bine în ”anii zece”. Am ajuns relativ repede la concluzia că e Christopher Nolan și că, deși au mai fost destui regizori în formă, nu mă pot gândi serios la cineva care să fi făcut mai mult de o capodoperă în perioada asta. Nolan a făcut două: Interstellar și Dunkirk.

Am făcut și un top 10 filme al perioadei (click aici). Dacă ați ratat vreunul dintre ele, poate aveți timp să-l vedeți zilele astea înainte să trecem în anii douăzeci 🙂

P.S. Taman ce m-am uitat la Gran Torino (2008). Păi dacă adăugăm și Million Dollar Baby (2004), Mystic River (2003), Changeling (2008), Invictus (2009), dar și cele 2 filme pereche din 2006  Letters from Iwo Jima și Flags of Our Fathers … e cineva care poate să îi conteste lui Clint Eastwood că a fost cel mai bun regizor al anilor 2000?!

Nevoia de strategie (I). Despre învățământ

90% din operele literare studiate în școală sunt aceleași ca în urmă cu 50 de ani. Cei din generația mea își aduc probabil aminte că majoritatea manualelor din anii ’80 erau concepute prin perioada 1968-1975 (unele, foarte puțin modificate la edițiile ulterioare).  Dar autorii de manuale au mers în continuare pe principiul ”cărțile din cărți se scriu”. E mai ușor, aia au făcut toată viața, de ce să supere pe cei mai în vârstă, mulți dintre ei odihnindu-se prin minister incapabili să construiască ceva pe termen lung. Sigur, o strategie adecvată în învățământ se poate face doar după ce s-ar elabora o strategie la nivel național. Dar când vezi după 30 de ani că școala românească nu a fost capabilă să formeze oameni care să înțeleagă importanța unei strategii de țară cu tot ce decurge de aici în plan economic, social, educațional, ș.a.m.d., atunci devine clar că primul plan pe termen lung care trebuie făcut este cel al învățământului.

O strategie a învățământului trebuie gândită pe o perioadă de 20-25 de ani, să ai timp să vezi rezultatele nu doar ca simple note la examene și concursuri, că nu ăla este scopul, ci ca impact social, în special pe piața muncii: oameni pregătiți, calificați, capabili să gândească măcar un pic mai mult decât dilema de a avea sau nu ce pune pe masă. La acel moment zero copii care intră în școală  să știe (ei, părinții lor, profesorii, etc.) toate examene care urmează până la doctorat, toate materiile și toate opțiunile pe care le are pe tot parcursul său educațional. Atenție!, e la fel de important să existe un plan de implementare al acelei strategii și, totodată, care să ofere posibilitatea unor mici corecții, dar doar dacă este absolut necesar (de ex. actualizarea manualelor de științe în funcție de noile cercetări/descoperiri).

Sunt multe materii la care problematica este complexă: de la incoerența programei (de ex. nenumăratele cazuri când profesorii de matematică de liceu au semnalat că nu se pot preda anumite noțiuni pentru că s-a scos teoria necesară din gimnaziu) până la lipsa de profesori bine pregătiți (de ex. limbile străine altele decât engleza și informatica – pentru simplul motiv că salariile sunt mici în învățământ, iar opțiunile pe piața muncii sunt mult mai avantajoase).

Insă, de departe, cea mai groaznică situație este la limba și literatura română. În loc să-i determine pe copii să citească, pentru că asta este BAZA educației, programa mai rău îi determină să fugă literatură. Vorbim de milioane de copii care au terminat liceul în ultimii 20 de ani și care nu au citit niciodată un roman sau o nuvelă de 100 de pagini. Aceștia sunt analfabeții funcționali de astăzi și, la cum decurg lucrurile, de mâine. 

Interstellar – un film de 5 stele

Ieri am fost la Interstellar. Film foarte intens, am preferat să las această mini-cronică pe azi.

Întâi de toate să notăm câteva nume care îl recomandă. Scenariulși regia: Christopher Nolan, rolul principal Matthew McConaughey. Muzica excelentă Hans Zimmer.

Overall, l-am notat pe IMDB cu 9/10 (nota generală de a votanților site-ului este pe aproape, mai exact 8,9).

Așadar, film bun, dar greu – poate și pentru că eu am intrat un pic cam greu în atmosferă. OK, poate am fost prea relaxat și a durat ceva până să mi se activeze neuronu’, dar modul de construcție – atât în ceea ce privește atmosfera, dar mai ales povestea – a fost ușor cam ”împiedicat”. Ceea ce mi-a amintit oarecum de Inception…care, deși a avut alt stil, a avut același regizor. Ei bine, Inception este singurul film la care am avut așteptări ridicate (vezi comparațiile exagerate cu Matrix) și am reușit doar să adorm. Pe de altă parte, tot Nolan a performat cu The Prestige…poate cel mai bun al său. De filmele din seria Batman nu comentez pentru că nu m-a pasionat niciun film din această serie.

Pe de altă parte, după vreo jumătate de oră din cele trei pe care le are filmul, ca spectator începi să îți pui multe întrebări. Sunt mai multe teme destul de uzitate în ultimii ani: un Pământ decăzut care nu mai are decât puterea de a se lupta pentru a scăpa de foamete. Nu mai e nevoie de ingineri, ci doar de fermieri. Atmosfera e resemnată, gri, dar nicidecum disperată sau creepy cum obișnuiesc producțiile hollywoodiene. Adevărul ascuns populației este că situația se va înrăutăți și ultima generație care va supraviețui foametei este deja născută. Foarte mișto scena în care bunicul povestește cum pe vremea lui se lansau zilnic tot felul de gadget-uri, iar acum toate acestea au dispărut, NASA nu mai există, astfel accentuând declinul, lipsa de progres, finalmente – de opțiuni.

Cooper (Matthew McConaughey cred că are șanse reale să ia al doilea Oscar după cel de anul acesta!) este fost pilot NASA – și inginer, după cum îi place să puncteze – transformat în fermier. Neîmpăcat nu doar cu noul său statut, cât mai ales cu lipsa de ambiție și de perspective a omenirii, Cooper are șansa de a descoperi că de fapt NASA există și are planuri de a salva omenirea, fie ca sumă de indivizi, fie doar ca specie.

Binențeles, Cooper devine pilotul acestei misiuni extraordinare, plină de aventuri, de noi și noi provocări, de dileme filosofice sau fizice. Iar fimul devine altceva decât ați mai văzut până acum, probabil unul dintre cele mai realistice SF-uri. Oarecum poate fi comparat acest film cu Odiseea Spațială a lui Arthur Clarke…de fapt atât cu 2001, cât și cu 2010.

Nici de această nu am să povestesc mai mult, scopul meu fiind doar de a vă tenta să-l vizionați. 🙂

Pe final, doresc să mai punctez câteva aspecte:

– un număr mare de roluri secundare sunt interpretate de actori buni (Matt Daemon, Anne Hathaway, Michael Caine, John Lithgow, Casey Affleck, etc.), care ridică mult valoarea unor scene-cheie;

– SF de succes bazat foarte mult pe poveste și mai puțin pe efecte speciale – deși acestea nu sunt slabe;

– bugetul a fost destul de generos, IMDB estimându-l la 165 mil. $. Poate surprinzător, filmările au durat doar 4 luni (august – decembrie 2013). Totuși, având în vedere că a durat aproape un an până la lansarea sa oficială din 7 noiembrie (atât în SUA, cât și în România), lălăiala din debutul filmului îmi aruncă o umbră de îndoială asupra filmului.

De altfel, Interstellar are multe ingrediente ce îl recomandă în a fi multi-oscarizat: are scenariu bun, are și o poveste de dragoste sugerată, are un actor bun în formă, are actori buni în roluri secundare să-l susțină, are o muzică de nota 11 și are un suspans bine susținut.

P.S. Din mai multe motive, pot spune că Lucy mi-a plăcut mult mai mult. După cum am scris aici, i-am dat 10 cu felicitări. Din și mai multe motive, pe care nu are niciun rost să le reiau, prevăd că Interstellar se va prezenta foarte  bine la gala din 22 Februarie 2015, Lucy  să zică merci dacă va fi nominalizat(ă). 🙂

Top Ten U2

Știam, dar parcă nu-mi venea să cred că am multe ”top ten”-uri pe blog, dar nu am și pentru U2.

Când am realizat că am reușit să fac Top 10 Beatles, dar nu și pentru U2, mi-am dat seama că … sunt obligat!
1. New Year’s Day (pentru că e cea mai veche melodie de care nu mă pot despărți niciodată!)
2.Until The End OF The World (pentru că e prima melodie ascultată de n ori împreună cu soția mea)
3. One (pentru că e cea mai tare melodie U2? Corbjin version – cel mai tare videoclip? sau pentru că îmi place enorm? sau toate acestea? 🙂 )
4. Beautiful Day
5. Window in the sky
6. The Saints are Coming (feat. Green Day)
7. No Line On The Horizont
8. Where The Streets Have No Name
9. October
10. Pride

Bonus: Invisible (cea mai nouă melodie este și cea mai tare,nu?) Ah!, între timp a apărut și The Miracle … frumos an 2014!

Fără Tropicana…

Mă știți…o bună parte din replicile mele sunt poantele de la bancuri, expresii și gafe ”celebre” (cel puțin pentru mine) de care am avut norocul să mă ”lovesc”. Nu în ultimul rând – din reclame reușite.

Azi, luat tare de fi-miu cu ”ce faci, tată?” mi-am amintit de replica ”prepar niște suc de portocale” din reclama de la Tropicana de pe la începutul anilor 90. Cred că încă eram în liceu când apăruse, deci maxim 1992. Am scormonit un pic internetul, dar n-am găsit-o.

Însă am găsit câteva haioase din anii 90 pe care îmi face plăcere să le arăt în premieră copiilor mei, dar și vouă.

Enjoy!

Prima, evident!!!, Pepsi la litru… 🙂

Prigat…ia-o acasă, nu e numai pentru tine! 🙂

Norvea – Dar cu dragostea cum stai?! 🙂

Mai multe aici.

ShortsUp

Am fost și la cel de-al doilea eveniment ShortsUp organizat în această vară. De primul – chiar dacă a avut mai multe filme – nu am putut scrie aici pentru că a apărut o urgență și a trebuit să plec (sau, altfel spus, ”s-a tăiat filmul”).

Tot răul spre bine! Aseară am avut parte de un eveniment peste cel de la final de iunie. În primul rând e mai fain să urmărești filme stând pe scaun  la Teatrul de Vară Herăstrău, decât pe scaunul pliant de acasă sau pe o pătură ca la picnic. În al doilea rând am avut șansa să descopăr o trupă românească bună: We Singing Colors. Ca să mă duc cu temele făcute, am ascultat ieri dimineață câteva melodii pe Youtube, din care aș recomanda în special Say You’re Mine, care mi-a plăcut mult

Vreau să spun că formația s-a prezentat foarte bine live, mă rog sunetistul părea câștigat la un pariu prost, dar asta e altceva…sau, ca să nu fiu prea cârcotaș, să spunem că mixerul nu era foarte performant 🙂

Ei bine, după o oră de concert, ce poată să meargă mai bine ca două ore de filme scurte și bune. Sau, cum au spus organizatorii, ”Best of ShortsUp 2013-2014”. Din cele 9 filmulețe, 8 le consider excelente, unul singur a fost ”doar” bunicel (Diagnostic – de regizorul francez Fabrice Bracq). Cel mai mult mi-au plăcut: Problema Voorman/The Voorman Problem (văzut și în iunie, dar – la cât de deștept e filmul – mi s-a părut mai interesant la re-vizionare), Candidatul, Eșarfa pierdută și Ferma de ponei.

În concluzie, a fost frumos, aștept cu interes evenimentele viitoare!

Încă un aspect important pe care vreau de mai mult timp să-l punctez aici: sunt tot mai multe evenimente culturale la sfârșit de săptămână în București unde poți merge fără să se pună problema bugetului. Similar cu evenimentele ce se petrec și în capitalele Europei de Vest. Prețul biletului, 25 de lei/persoană dacă îl cumpărai din timp, este chiar OK, similar cu cel de la un film oarecare de la un mall oarecare.

Mai mult, apar și multe evenimente gratuite, așa cum sunt cele propuse de Gratuitor.

Toate aceste lucruri au un numitor comun: tinerii de 20-30 de ani, semn că țara asta chiar are o șansă! Dar despre acest subiect, cu altă ocazie. Promit!

Altfel de Top 10

După concediu, după revenirea în agitația de la jobși după un film Lucy care îl consider în mod categoric unul dintre cele mai bune din ultimii 15 ani (da, a lui Besson, cel care a regizat capodopere de la Nikita și Leon, până la Fifth Element, ca să nu mai pomenesc de producerea celebrelor serii Taxi și Trasporter), simt nevoia să răspund unei provocări nerostite pe FB:

TOP TEN melodii din anii 60 care sunt sau nu în topul personal (deci fără ”greii” Beatles, Rolling Stones, Doors, Led Zepp, Pink Floyd, etc.), dar pot fi în topul copiilor noștri care știu limba engleză mai bine decât o știam noi la vârsta lor!

Așadar…

1. Animals – House of Rising Sun

2. Moody Blues – Nights In White Satin

3. Simon & Garfukel – Sound of Silence (The Graduate …Doamne, ce film!)

4. Scott MacKenzie – San Francisco

5. Sinatra – My Way (thanks again Paul Anka!)

6. Janis Joplin – Me and Bobby McGee

7. The Mamas & The Papas – California Dreamin’

8. The Beach Boys – Good Vibrations

9. Yardbirds – For your love

10. Bob Dylan – Blowin’ in the Wind

Top 7 cărți care m-au torturat

Bookaholic.ro este un site bunicel. Recunosc că nu îl citesc des, dar în ultimul newsletter am găsit ceva foarte  interesant: ”Șapte cărți care m-au torturat – din copilărie până în prezent”. Uite așa mi-am adus aminte de o idee mai veche care îmi zvârcolește (și) ultimul neuron: un top al cărților necitite. Sau al autorilor. Cred că dilema asta m-a oprit. Până acum!

Dacă mă bag la autori, e oarecum ciudat…pe Shakespeare l-am citit mai mult ca poezie, iar în teatru doar ”repovestit” și nici așa complet, iar cu Balzac m-am chinuit deseori, dar nu cred că am reușit vreodată să citesc mai mult de 50 de pagini – pur și simplu nu mi-a plăcut! Pe de altă parte, dacă mă gândesc la scriitorii laureați cu Nobel pentru literatură, cred că n-am citit nici măcar un sfert dintre ei. Sigur, au fost o mulțime de scriitori care ar fi meritat marele premiu, dar nu au avut această șansă … de la Kafka la Sorescu – pe care i-am citit din scoarță în scoarță, inclusiv postume! Plus marii autori ai genului SF, în frunte cu Asimov, pe nedrept ignorați la ”nominalizări” – deși, din cele citite de mine, cred că ar fi meritat MULT mai mult.

Deci nu e bine să fac o listă de autori, ar fi poate prea lungă. Cea a cărților necitite – prea subiectivă. Dar al cărților care m-au torturat…de ce nu?!

Așadar, iată topul cărților care m-au torturat:

1. Așa grăit-a Zarathustra – Nietzsche. M-am apucat de ea prea devreme. Aveam vreo 16 ani și am fost depășit de situație. M-am chinuit cu ea exagerat de mult. Poate pentru că în perioada aia devoram Eliade și Cioran.

2. Vicontele de Bragelonne – Dumas. Am citit de câteva ori Cei trei mușchetari, iar După 20 de ani cred că am citit-o de vreo 20 de ori. Aceasta din urmă mi-a plăcut atât de mult încât Vicontele nu l-am putut citi niciodată cap-coadă.

3.  Crimă și Pedeapsă – Dostoievski. Mi-a plăcut atât de mult Frații Karamazov, încât acesta carte nu am putut să o ridic la un nivel comparabil. Mare greșeală!

4. În căutarea timpului pierdut – Proust. Aici chiar a fost timp pierdut. Am încercat-o mult prea de mic. Big mistake!

5. Zorba Grecul – Kazantzakis. Una dintre rare situații în care filmul este atât de bine făcut încât nu am reușit niciodată măcar să deschid cartea. Asta chinuială! În general am considerat generic că filmul este bătut la fund de carte. Ei bine, nu și de această dată, când mi-a plăcut filmul atât de mult, încât cartea a devenit subiect tabu!

6. Taras Bulba – Gogol. Un coleg de liceu mi-a vorbit prin 1990 atât de frumos de această carte, încât spiritul meu rebel a evitat-o la acea vreme. Norocul meu a fost reeditarea la Adevărul în colecția 100 de cărți . Drept urmare am devorat-o abia în 2011.

7. Luntrea lui Caron – Blaga. Cartea asta mi-am luat-o cu aventuri mari. Am dat și ultimul leu ca să o cumpăr, inclusiv banii de bilet de autobuz, numai ca să o cumpăr. A venit controlorul, peripeții mari / chestiii….de fiecare dată când zăresc în bibliotecă această carte îmi amintesc acel moment și gândul îmi zboară aiurea la acele magnifice ”aventuri” din anii de liceu de la începutul anilor 90. Nu știu de ce, dar îmi amintesc inclusiv și cum m-am învoit la profu’ de informatică ca să fiu prezent la lansarea albumului Iris IV la magazinul Muzica :).