Nevoia de strategie (I). Despre învățământ

90% din operele literare studiate în școală sunt aceleași ca în urmă cu 50 de ani. Cei din generația mea își aduc probabil aminte că majoritatea manualelor din anii ’80 erau concepute prin perioada 1968-1975 (unele, foarte puțin modificate la edițiile ulterioare).  Dar autorii de manuale au mers în continuare pe principiul ”cărțile din cărți se scriu”. E mai ușor, aia au făcut toată viața, de ce să supere pe cei mai în vârstă, mulți dintre ei odihnindu-se prin minister incapabili să construiască ceva pe termen lung. Sigur, o strategie adecvată în învățământ se poate face doar după ce s-ar elabora o strategie la nivel național. Dar când vezi după 30 de ani că școala românească nu a fost capabilă să formeze oameni care să înțeleagă importanța unei strategii de țară cu tot ce decurge de aici în plan economic, social, educațional, ș.a.m.d., atunci devine clar că primul plan pe termen lung care trebuie făcut este cel al învățământului.

O strategie a învățământului trebuie gândită pe o perioadă de 20-25 de ani, să ai timp să vezi rezultatele nu doar ca simple note la examene și concursuri, că nu ăla este scopul, ci ca impact social, în special pe piața muncii: oameni pregătiți, calificați, capabili să gândească măcar un pic mai mult decât dilema de a avea sau nu ce pune pe masă. La acel moment zero copii care intră în școală  să știe (ei, părinții lor, profesorii, etc.) toate examene care urmează până la doctorat, toate materiile și toate opțiunile pe care le are pe tot parcursul său educațional. Atenție!, e la fel de important să existe un plan de implementare al acelei strategii și, totodată, care să ofere posibilitatea unor mici corecții, dar doar dacă este absolut necesar (de ex. actualizarea manualelor de științe în funcție de noile cercetări/descoperiri).

Sunt multe materii la care problematica este complexă: de la incoerența programei (de ex. nenumăratele cazuri când profesorii de matematică de liceu au semnalat că nu se pot preda anumite noțiuni pentru că s-a scos teoria necesară din gimnaziu) până la lipsa de profesori bine pregătiți (de ex. limbile străine altele decât engleza și informatica – pentru simplul motiv că salariile sunt mici în învățământ, iar opțiunile pe piața muncii sunt mult mai avantajoase).

Insă, de departe, cea mai groaznică situație este la limba și literatura română. În loc să-i determine pe copii să citească, pentru că asta este BAZA educației, programa mai rău îi determină să fugă literatură. Vorbim de milioane de copii care au terminat liceul în ultimii 20 de ani și care nu au citit niciodată un roman sau o nuvelă de 100 de pagini. Aceștia sunt analfabeții funcționali de astăzi și, la cum decurg lucrurile, de mâine.  Continuă lectura

Reclame

Fabricat în România anului 2019

În urmă cu o lună mi-a atras atenția un titlu din Ziarul Financiar”Dragoş Damian, Terapia Cluj: Stiti cum nu se inchideau Rieker in Lugoj si Clujana in Cluj? Daca romanii cumparau pantofi Fabricati in Romania”. Sună bine, nu? Mă bucur când văd această atitudine față de produsele românești, dar lucrurile nu stau chiar așa din mai multe motive.

Dacă ne referim la cele două exemple, foarte bune de altfel, putem răspunde și din exterior, fără cine știe ce analize, dar cunoscând piața. În primul rând Clujana, deși (încă) este un brand valoros, nu știe să vândă și să se promoveze, meteahnă veche a întreprinderilor de stat. Lipsa produselor Clujana de pe piața bucureșteană este impardonabilă. Am căutat pe internet acum și am găsit o știre din 2014 că ar fi deschis un magazin la Bucur Obor. Este trist și amuzant în același timp…să sperăm că după recenta aprobare a planului de reorganizare, se vor adeveri previziunile de ieșire din procedura de insolvență în maxim trei luni.

Reiker este altă poveste. În primul rând, e jenant să te plângi de forța de muncă atâta vreme cât declari că ai avut peste 20 mii de angajați în 20 de ani, o medie așadar de 1000 de angajați/an raportat la cei 700 de angajați actuali. La o asemenea fluctuație de personal nu cred că mă pripesc când spun că aveau niște probleme de management, mai ales că fluctuația aia se bate cap în cap cu alt argument invocat ”lipsa forţei de muncă calificată în domeniul confecţii încălţăminte din cauza absenţei şcolilor profesionale”, în contextul în care au folosit și deținuți de la mai multe penitenciare, iar CEO-ul Markus Rapp s-a plâns inclusiv în presă că angajații îi sunt furați de alte firme precum Autoliv sau  Schieffer. Repet, este jenant. Fără a lungi discuția, având în vedere că prețurile la pantofii Rieker sunt peste media prețurilor la încălțămintea fabricată în România, cred că lucrurile sunt evidente și fără a intra în discuțiile care s-au purtat pe internet cu privire la condițiile de muncă și nu numai. De fapt, Reiker reprezintă exemplul clasic de firmă străină care închide prăvălia și pleacă. Nu cred că România mai este în situația în care să plângă după angajatori cu valoare adăgată redusă și care nu-și pot susține afacerea decât în condițiile înghețării salariului minim pe economie.

Mă întorc la afirmația lui Dragoș Damian, care cred că s-a grăbit să generalizeze. Decizia consumatorului nu poate fi doar o chestie naționalistă. Dacă ne raportăm la cohordele de millenials și de pensionari care cumpără fake-uri de cașcaval produs în Germania în loc să cumpere cașcaval adevărat românesc, atunci da, e rost de educația consumatorului. Situația e similară nu doar pentru produse alimentare, ci și pentru produse cosmetice, detergenți, materiale de construcție sau mobilă.

Totuși, există branduri românești de succes cu cote importante de piață. Multe dintre ele sunt vechi, care  s-au menținut, inclusiv după privatizare, la un nivel ridicat pe piață (de la celebrele Dacia și Arctic, până la Farmec sau, de ce nu?, Terapia). Dar și altele noi precum Bitdefender, Jolidon sau Allview.

Chiar, cum a reușit Allview să vândă milioane de telefoane și acum să-și permită să se concentreze pe telefoane mai scumpe, în timp ce Utok, de exemplu nu a reușit mare lucru? Diferența semnificativă vine din calitatea managementului. De la un preț-calitate adecvat la un service decent.

Problema majoră este la produsele alimentare, unde legislația este deficitară și pe etichetă se poate minți cu acte în regulă. Sigur, mai sunt probleme și la unele produse de larg consum unde lumea cumpără brandul (cafea, ciocolată, cosmetice, etc.), dar diferența o face deseori bugetul de promovare. Pe de altă parte, au apărut numeroase produse sub marca proprie a marilor lanțuri de magazine, ceea ce nu este rău deloc. Unele sunt produse afară, dar sunt destule produse și în România. Datorită costurilor mai mici (dispar costurile de publicitate, branding, promovarea din magazin, etc., scad cheltuielile de aprovizionare și depozitare, etc.) și a tendinței globale a consumatorilor de a dezvolta o atitudine critică față de mărci, unele produse chiar au reușit să se impună cu succes. Sunt producători români care au reușit astfel să crească an de an. Pe de altă parte, există categorii uriașe de clienți low cost pe care nu-i interesează o minimă calitate a produsului, unde a fost fabricat, etc. din cauza nivelului scăzut de trai, ceea ce se traduce pentru producătorii locali în riscul de a nu se putea dezvolta sau a se dezvolta greoi.

Dar să ne întoarcem la pantofii fabricați în România. Conform informațiilor din media din ultimii ani, cea mai rentabilă firmă este Marelbo. Știți ce face Marelbo în anul de grație 2019? Se dezvoltă! Atât prin comerțul tradițional – anul acesta deschide 6 noi magazine, din care 3 în București (primul a și fost inaugurat săptămâna trecută în Cora Lujerului) – cât și pe segmentul de ecommerce, unde vinde aproximativ 10% din producție, procentul fiind în creștere.

Deci se poate ca producătorii români să fie pe placul consumatorilor. Dar nu mai cumpără nimeni doar pentru că e fabricat aici.

 

La mulți ani frumoși și sănătoși!

A mai trecut un an. Cu bune, cu rele. Trăim vremuri interesante, iar cele care vin o să fie și mai interesante. Viața merge înainte. Pentru mine, regretul că nu mă mobilizez să scriu, rămâne. Mereu mi-am spus că dacă Arghezi a publicat primul volum de poezii la 46 de ani, de ce nu aș putea și eu?! Ei, în 2019… fac 46 de anișori, ce aș putea să-mi doresc mai mult pentru mine decât să scriu ?!

Dar, conform ”tradiției”, am să încep cu 2018.

Cel mai mișto lucru pe care l-am făcut în 2018 a fost că am evoluat un pic…în plan spiritual să spunem. În primul râmd, am învățat să mă bucur mai mult de lucrurile mici, dar frumoase. Ei, mai am mult de lucru, important să mențin strocul. De exemplu, sunt fericit că am reușit să fac un traseu montan, pe care mi-l doream de vreo 35 de ani: Valea Râșnoavei – Cabana Poiana Secuilor. Traseul e relativ simplu/ușor, dar …nu-i venise vremea!

Cel puțin la fel de fain este că am întărit o prietenie reluată anul trecut, care a împlinit 3 decenii anul acesta! Mai mult, am (re)început relațiile apropiate cu câteva persoane dragi mie, dar cu care m-am văzut prea rar din motive care-mi scapă.

Cea mai mare descoperire a anului 2018 este The Mono Jacks. De fapt, o redescoperire. Îmi plăcea doar o melodie, cred.  „Gândurile”, desigur. 😉 Vocea lui Doru Trăscău care cere ajutor, strigătul său înăbușit…e wow si acum!

La sfârșitul lui 2017, după ce a apărut albumul „Ușor distorsionat”, i-am văzut la Starea Nației cu ”1000 de DA”. Mi-a plăcut melodia, mi-au plăcut versurile, am tot ascultat-o că prostul ăsta de Google/Youtube nu știa să-mi sugereze altceva. După ce am ascultat albumul pe Spotify și Deezer, m-am lămurit că este vorba de unul dintre cele mai bune albume din rockul românesc. Influențe Nirvana/Kurt Cobain (voce), Muse (chitara) și un pic de U2, dar totuși Moni Jacks sunt originali.

Melodia preferată: ”Un sfert de secundă”, cu un mesaj social actual, categoric cele mai tari versuri ever din muzica românească. Ascultată pe ”loop” și de vreo 30 de ori la rând.

Am fost  suficient de deștept să continui să-mi fac timp să văd cât mai multe filme bune, ceea ce mă bucură tare.

Cel mai bun film văzut în 2018 este un film vechi, de fapt o miniserie de 10 episoade: Camarazi de război. Filmul,realizat în 2001, are ca producători executivi pe Steven Spielberg și Tom Hanks, probabil ca rezultat al bunei cooperări din 1998 de la Saving Private Ryan. Camarazi de război este, pentru mine, de departe, cel mai bun film de război realizat vreodată și, în același timp, cel mai tare serial/miniserie.

Apropo de seriale! Deși nu mă uit la seriale, în 2018 am terminat The Last Ship, un serial drag mie.

Mă abțin la capitolul ”cel mai bun film realizat în 2018” pentru că, spre rușinea mea, nu am apucat încă să văd nici Bohemian Rhapsody, nici Mortal Engines, nici The Old Man & the Gun…

E drept, am recuperat câteva din cele ratate în 2017, în special Dunkirk (capodoperă regizorală), Darkest Hour (realizat 2017, lansat în România abia în 19 ianuarie 2018), Bladerunner 2049, etc.

De asemenea, vreau să vă recomand un film danez ”Sub nisip” și unul german ”Un minut de tacere”.

Nu în ultimul rând, cea mai tare comedie din 2018, de fapt din ultimii ani: Book Club.

Cea mai bună piesă de teatru văzută în 2018: FurtunaCu acest prilej am avut ocazia să văd un Caramitru ajuns la o maturitate profesională de excepție, un Mihai Călin în mare formă, dar și să-l remarc pe Istvan Teglas, un actor tânăr de 37 de ani, care va ajunge departe. Interesantă regia lui Alexander Morfov, cu care Caramitru se pare că are o colaborare foarte bună.

Pentru 2019 …am așteptări mari de la mine. Vreau musai să văd câteva piese de teatru la TNB și Odeon, să recuperez filme ratate în 2018 (cele enumerate mai sus) sau mai vechi (de ex. I Origins)

Nu am să comentez nimic despre politica, nici măcar nu am să pomenesc, așa cum obișnuiam, de unele subiecte macroeconomice. Nu are rost, este un consum inutil de energie și nu pot face altceva decât să mă încarc cu energie negativă, ceea ce nu mai vreau.

Pentru 2019 vă doresc să fiți sănătoși și fericiți. Fericirea nu este în ce așteptăm să se întâmple cu alții sau cu noi. Fericirea este în noi, așteaptă doar să fie descoperită. Go for it!

Pentru cine nu a înțeles asta, o dedicație care să-i îndrume spre revelația de care au nevoie:

Așteptându-l pe 2018

În august 2017 blogul ăsta a împlinit 10ani, dar de vreo 3 ani scriu tot mai rar. Probabil și eu îi lipsesc lui și el mie. 🙂 Așa că îngraș porcul în ajun de An Nou.

Am să încep cu ce mi-a plăcut în 2017 și am să spun că în primul rând nu a fost așa de agitat și greu de digerat ca 2016. La experiențe pozitive aș nominaliza în primul rând concediul în superba Lefkada, care a generat la rândul ei mai multe premiere pentru mine (prima oară când plec cu familia ”afară”, prima oară când nu ies din țară cu avionul, ci cu mașina, multe experiențe culinare inedite, croaziera, etc.). Interesantă și ”vizita de lucru” la Viena, nu zic nu, dar, după cum se spune, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul!

Mi-a plăcut că am fost suficient de deștept să-mi fac timp să văd mai multe filme bune.

Cel mai bun film din 2017: Valerian and the City of a Thousand Planets

Cel mai bun film românesc din 2017: Octav

Nu prea mă uit la seriale, dar mi-a plăcut noul Twin Peaks. Adevărul este că HBO a făcut o treabă excelentă redifuzând vechiul serial. Nu am revăzut prea multe episoade, doar vreo 4-5, dar suficient pentru un refresh.

Sunt câteva filme din 2017 pe care n-am apucat să le văd: Dunkirk, Bladerunner 2049, dar mai ales Darkest Hour, care urmează să fie lansat în cinematografele din România pe 19 decembrie 2018. Numai pe baza celor două trailer-uri, îndrăznesc să afirm că Garry Oldman îl joacă atât de bine pe Churchill, încât sunt aproape convins că va lua Oscarul pentru cel mai bun rol.

Cea mai frumoasă surpriză muzicală a anului: The Motans -August. Da, nu e o melodie nouă U2 că m-au supărat grav anul ăsta: nu am reușit să prind bilete pentru concertul de la Amsterdam 😦 Doamne, cât m-am chinuit să aliniez planetele să pot ajunge acolo, dar nu a fost să fie! În plus, turneul din 2018 se pare că va fi iar doar în State…

Cărți? Ăăăă…nu prea! Să fiu sincer am citit prea puțin, mai mult pe Kindle. Pentru mine cartea care mi-a plăcut cel mai mult în 2017 a fost una cu poze! Serios! Este vorba de Atlasul Frumuseții, un album foto de mare excepție care prezintă femeile lumii în 500 de portrete.

Cel mai bun articol: „Să nu înţelegi ce e Halep sau ce face Hagi înseamnă să fii prost!” al lui Marius Mitran. Nu e vorba doar despre sport, hater-eală, TV și FB, este vorba despre decăderea socială a României de astăzi.

Ce nu mi-a plăcut în 2017? Politica, politicienii (toți, începând cu Dragnea, Tudose și Iohannis și încheind cu Orban, Nicușor Dan sau cine vreți voi), ”piața”, nici ziariștii (vorba vine!) nu mi-au plăcut, nici manipulatorii și manupulații, nici nimic. Inclusiv prietenii de pe FB care au luat-o razna într-o direcție sau alta. Citiți articolul lui Marius Mitran!

Nu văd cine ne va uni în 2018. Nici măcar cine ar putea. Dar să fim optimiști! Eu cred că nimic nu este întâmplător. Poate că merităm să se întâmple toate acestea pentru ca la final să se facă curat și să dispară mizeria și mizerabilii.

În ceea ce mă privește, va fi un an al schimbărilor. În bine. Ce, cum și în ce fel? Habar n-am, dar așa va fi! Simt schimbarea, e la mai puțin de 12 ore distanță!

La mulți ani frumoși și sănătoși!

Speranța

Fabulos articolul lui Alexandru Mironov! L-am ratat atunci, dar m-am imbogatit acum! Un articol scris fara patima ilogica cu care se vorbeste despre invatamant, despre viitor si, mai ales, despre ceea ce ar trebui sa fie invatamantul in viitor.
Tata are o vorba „decat sa mergi haotic, fara nici un plan, mai bine mergi pe un plan prost”. Romania se afla in primul scenariu de foarte multi ani. Isarescu este singurul care a facut un plan (pe termen mediu): cel de aderare la UE, ulterior implementat mai ales de Nastase, dar si de Tariceanu. Discutii despre cat a fost bun sau rau planul si implementarea sunt in subsidiar, important a fost ca s-a atins obiectivul.
Dupa 2007…nu stiu cum sa spun….Romania s-a inchis la loc in propria neputinata de a visa, de a spera si, implicit, de a planifica un obiectiv, un succes cat de mic.
Daca as putea si, evident, daca Alexandru Mironov ar vrea, l-as numi pe el directorul unui proiect de modernizare si a invatamantului cu orizont de cateva decenii. Succesul acelui proiect ne-ar da aproape certitudinea ca nu vom mai transmite din generatii in generatii cocoasa noastra istorica, ci dorinta de a visa si de a face!

Năpădiți de ignoranță

Motto: „Tine minte ce-ti spun eu: daca poporul asta va fi candva sters de pe harta, nu va fi nici fiindca l-ar ocupa rusii, turcii, americanii, indienii, chinezii; ci din indolenta, pasivitatea, lipsa de civism, din propria nepasare si din complicitatile interne oferite oricarui inamic.” ILEANA VULPESCU

De mai bine de un deceniu, vorbele celei mai mari doamne a literaturii române, devin de la o zi la alta tot mai actuale. Că rădăcinile răului sunt în politică, e relativ, nu despre politică vreau să vorbim acum. Deși tradiția de a vota gunoaie se regăsește foarte bine în tema noastră: IGNORANȚA.

România este astăzi mai mult decât oricând un simplu exemplu de ignoranță, este însăși definiția ei. Parcă îl aud pe tata spunând că da, așa este, dar nu suntem toți așa. Sigur, nu suntem toți, dar majoritatea covârșitoare este ignorantă.

Ni se trage de la exodul masiv al românilor plecați la muncă prin Europa sau chiar mai departe. Marea majoritate au reușit, dacă nu să-și facă un rost acolo, măcar să supraviețuiască împreună cu familia într-un mod decent. Da, majoritatea a reușit,  dar nu așa cum se vehiculează doar pentru că „românul este muncitor”, ci mai ales pentru că s-au adaptat la reguli. Orice societate supraviețuiește prin reguli, nu prin haos și descurcăleală. 

Acolo, dacă ai călcat strâmb, ai încurcat-o, aici poate scapi dacă ai noroc să cunoști pe cine trebuie sau poate nu te-a văzut nimeni sau nu există legi sau poate există legi, dar nu există norme, etc. Iar dacă totuși ești găsit vinovat, se găsesc destui să spună că ai greșit și că greșeala este umană.

Și uite așa ajungem la subiectul care m-a intrigat foarte-foarte tare (și nu doar pe mine): tânărul de 30 de ani care a murit înecat după ce a sărit în apă să salveze o mamă și copilui ei de 9 ani (știrea aici). Toată lumea îl consideră erou și chiar este! Dar de ce a murit?

L-a omorât ignorața. Nu, nu ignoranța sa. Ci a imbecilei care s-a gândit că dacă s-a chinuit un an de zile să strângă bani sa poată duce copilul la mare, ce dacă e steagul roșu ridicat?! Mai mult, aflu astăzi cu stupoare, că acel copil de 9 ani a înțeles mai bine pericolul decât maică-sa!

Din câte relatau azi şi ieri pe plajă vecinii de şezlong ai celor implicaţi în incident, au spus că femeia era în apa cu un copil (fetiţă) de 9 ani şi copilul zbieră din valuri «Mami, mami, hai să ieşim că mi-e frică!», dar ea nu voia nicicum să iasă. La un moment dat a venit un val mai mare şi i-a tras sub el… în larg.” (Citeste mai mult: adev.ro/oufdi3 )

Dacă aceasta este situația reală (la câtă lume era pe plaja, e imposibil să se nu poată afla adevărul), atunci autoritățile trebuie să se autosesizeze în 2 privințe:

  1. femeia aia trebuie decăzută din drepturile părintești pentru că a pus copilul în pericol de moarte și l-a traumatizat psihic.
  2. procurorii trebuie să o trimită în judecată pentru omor din culpă, iar instanța să decidă.

Frica fetiței față de mare, de apă, nu știm dacă exista de dinainte sau a fost doar o sperietură când a văzut natura dezlănțuită. Dar îmi amintește de altă aberație românească: majoritatea românilor își învață copiii să înoate aruncându-i în apă și forțându-i să se descurce. Chiar dacă ignorăm posibilele traume psihice pe care le pot dezvolta acei copii, cred că nu putem caracteriza metoda asta decât ca fiind barbară.

La fel ca și forțarea copilului să scrie cu dreapta deși este stângaci. Stânga se lega la spate și hai, scrie cu dreapta. Iar asta se întâmpla în anii 70-80 și nu doar prin cine știe ce comune izolate, ci inclusiv în București!

Sau să discutăm despre cum se circulă pe șoselele patriei? Păi hai să spunem cum se dau carnetele și, mai ales, cum nu se iau. Îmi povestea cineva cum puștanii care stăteau la coadă la Pipera se întrebau unii de alții cât au dat șpagă. În sediul poliției rutiere! Să discutăm despre cei de vârsta a treia pe care nu-i verifică nimeni dacă mai au skill-urile necesare să conducă o mașină (nu mă refer doar la reflexe, ci mai ales la văz, auz, etc.). Într-o zi făceam giratoriul și ieșeam pe a 4-a strada din cele 5, iar un batrân de peste 70 de ani a intrat cu aproximativ 70-80 km/h (apropo, strada de pe care venea are limitare la 40 km/h) în giratoriu și era să ne facă muci. Că acu’ 50 de ani când și-a luat el carnet era prioritatea celui care intra în giratoriu! Ce mai contează că s-a schimbat legislația rutieră de vreo 20 de ani?!

Asta ca să nu mai vorbim de ignoranța din spitale, veritabile centre de creștere a stafilococului auriu. Sau de ignoranța din sistemul de învățământ unde la examenul de tituarizare a educatorilor unul dintre subiecte este „capodepera” Hanul Ancuței, după o programă ticluită în mare parte acum 50 de ani și care ignoră până la a destesta importanți scriitori actuali (de la Vișniec la Lucian Dan Teodorovici, de la Dan Lungu la Radu Paraschivescu). Și pe urmă te miri de ce nu mai citesc copiii cum citeau pe vremuri…

Ignoranții ne-au năpădit. De vreo 10 ani sunt majoritari. Asta e realitatea. D-aia nu ne mai mirăm că ditamai șeful diviziei Telecom de la Samsung România spunea anul trecut că este de preferat să avem tablete în şcoli şi pe urmă să rezolvăm problema toaletelor din curte. 

Știu, devine trist. E cazul să mă opresc.

Soluții? Oho, există, nu-i bai. Toată treaba e să se înceapă și să se continue, iar dacă adăugăm un strop răbdare, avem șanse mari să reușim. Dar dacă nu vom face legi, reguli și norme care să pună punct cretinismelor din țara asta, atunci să nu ne mirăm dacă se va adeveri, Doamne-ferește!, ce spune Doamna Vulpescu!

Război civil pentru un „false flag”

Eu am ajuns aseară la concluzia că Dragnea vrea sa pice guvernul.
În plus, TOATE trusturile de presă au reacţionat prea rapid (evident, o eficienţă tipică partizanatului lor), ca şi cum ştiau de dinainte ce sa spună. Fuseseră pregătiţi să fie în alertă. Inclusiv TVR, care la faze d’astea se mişcă greu, a transmis live din Pţa Victoriei.
Cel mai grav/trist/ etc. este ca nu ştim cine cu cine se bate pe România acum.
La cum au procedat toţi (PSD, opoziţie, preşedinte, etc.) am avut mereu senzaţia că deciziile ai fost luate de mult şi totul se rezumă la un teatru prost. După ce am văzut aseară în media (TV, presa online, FB, etc.) cât de bine erau pregătiţi toţi „formatorii de opinie”, senzaţia a devenit certitudine.
Deşi au o mare tradiţie în materie de teatru, în ceea ce priveşte teatrul politic…ruşii au stat mereu prost. Spun asta clar pentru că dpmdv e clar că sunt principalii diavoli care şi-au băgat coada.
Reamintesc că în 2014 Kaplan a spus ca trebuie să ne aşteptăm în următorii ani ca serviciile secrete ruse să lucreze intens la subminarea țărilor estice care sunt la graniță cu sfera de influență a Rusiei. Şi a pus accentul pe România şi Polonia, care au luat poziţie critică faţă de criza ucraineană din 2013.
În plus, întotdeauna când Rusia şi Germania au bătut palma, Romania a avut de pierdut. În urmă cu aproape 8 decenii a fost Pactul Hitler-Stalin (mai cunoscut în România sub denumirea de Pactul Ribentrop – Molotov), acum avem Pactul Merkel – Putin sau cum o să-l numească istoricii. La fel de învrăjbiţi eram şi atunci, la fel suntem şi acum. Şi asta nu doar datorită altora (duşmani direcţi sau nu), ci în primul rând datorită nouă.
Aşa că dpmdv în stradă nu se rezolvă nimic mai mult decât se creează atmosferă.  Sigur, asta nu înseamnă să stăm cu mâinile în sân, să punem mâinile pe piept şi să ne aşteptăm moartea. Dar nici să fim precum cavaleria poloneză trimisă să lupte împotriva panzerelor germane.

Oricum, indiferent de amploarea mişcărilor de stradă, guvernul Grindeanu va cădea la momentul potrivit, parte a planului pe care Dragnea doar îl execută…

Eu îl detest sincer pe Dragnea. Nu de acum, ci cu mult înainte, probabil dintotdeauna. Este la fel de malefic precum Blaga, însă i s-a dat acces la funii mai serioase. Şi, pe româneşte, îl doare-n c** de orice şi de oricine. Inclusiv de România.
Iohannis este însă cu mult mai rău. Nu ştiu dacă este malefic, dacă e slugoi sau ce IQ are, dar este incredibil de incompetent pentru ceea ce scrie în fişa postului său. Se ştie, România funcţionează după Principiul lui Peter – „În orice ierarhie, fiecare angajat tinde să avanseze până atinge propriul prag de incompetenţă”. Însă Iohannis operează după Legea lui Godin „Generalizarea incompetenţei este proporţională cu înălţimea ierarhică”. Mai facem haz de necaz, că aşa-i românul, dar reţineţi ideea asta: este periculos de incompetent!
Înainte de a fi romani, suntem oameni. Şi mulţi se întreabă astăzi de ce nu au plecat. Sau dacă ar trebui să plece acum. Strict ca om, te gândeşti cel mai mult la copii. Ei bine, mărturisesc că şi eu am trăit acest sentiment în ultima vreme. Şi, judecând exclusiv din acest punct de vedere, probabil ar fi fost mai bine să plec. În fond suntem datori (faţă de noi înşine, faţă de Dumnezeu, depinde de fiecare) să ne împlinim menirea. Pentru copiii mei ar fi fost mai mult ca sigur mai bine din punct de vedere al sistemului de învăţământ sau a celui de sănătate. Plus multe alte oportunităţi pe care le-ar fi avut…
Dar au fost luate în calcul multe alte lucruri. Iar acum e cam târziu.
Generaţia mea, chiar dacă a făcut schimbarea – sau cel puţin a început-o!, nu a reuşit să rupă pisica in două. Ne-am agitat mult, am crezut în forţa exemplului şi ne-am trezit acum la vârse de peste 40 de ani că de fapt fiecare a tras în altă direcţie. Fix ca generaţia părinţilor noştri.
În concluzie, asistăm la o operaţiune tipică de „false flag”, problemele mari sunt altele.
De aceea ar fi bine întâi să gândim şi apoi să acţionăm. Şi întotdeauna să alegem libertatea de a crede şi respectul de a lăsa pe ceilalţi să creadă ce vor. Altfel, nu avem şanse decât să inventăm forme moderne de război civil…
P.S. Au trecut aproape 20 de ore de când s-au lansat ordonanţele şi văd că nimeni nu a observat ceva evident…modificarea articolului privind favorizarea făptuitorului – şi anume că nu se pedepseşte pentru rude până la nivel de afin de gradul 2 este pe faţă o dedicaţie pentru băsescu. Era chiar aşa se greu să se prindă „formatorii de opinie”?