În urmă cu o lună mi-a atras atenția un titlu din Ziarul Financiar”Dragoş Damian, Terapia Cluj: Stiti cum nu se inchideau Rieker in Lugoj si Clujana in Cluj? Daca romanii cumparau pantofi Fabricati in Romania”. Sună bine, nu? Mă bucur când văd această atitudine față de produsele românești, dar lucrurile nu stau chiar așa din mai multe motive.
Dacă ne referim la cele două exemple, foarte bune de altfel, putem răspunde și din exterior, fără cine știe ce analize, dar cunoscând piața. În primul rând Clujana, deși (încă) este un brand valoros, nu știe să vândă și să se promoveze, meteahnă veche a întreprinderilor de stat. Lipsa produselor Clujana de pe piața bucureșteană este impardonabilă. Am căutat pe internet acum și am găsit o știre din 2014 că ar fi deschis un magazin la Bucur Obor. Este trist și amuzant în același timp…să sperăm că după recenta aprobare a planului de reorganizare, se vor adeveri previziunile de ieșire din procedura de insolvență în maxim trei luni.
Reiker este altă poveste. În primul rând, e jenant să te plângi de forța de muncă atâta vreme cât declari că ai avut peste 20 mii de angajați în 20 de ani, o medie așadar de 1000 de angajați/an raportat la cei 700 de angajați actuali. La o asemenea fluctuație de personal nu cred că mă pripesc când spun că aveau niște probleme de management, mai ales că fluctuația aia se bate cap în cap cu alt argument invocat ”lipsa forţei de muncă calificată în domeniul confecţii încălţăminte din cauza absenţei şcolilor profesionale”, în contextul în care au folosit și deținuți de la mai multe penitenciare, iar CEO-ul Markus Rapp s-a plâns inclusiv în presă că angajații îi sunt furați de alte firme precum Autoliv sau Schieffer. Repet, este jenant. Fără a lungi discuția, având în vedere că prețurile la pantofii Rieker sunt peste media prețurilor la încălțămintea fabricată în România, cred că lucrurile sunt evidente și fără a intra în discuțiile care s-au purtat pe internet cu privire la condițiile de muncă și nu numai. De fapt, Reiker reprezintă exemplul clasic de firmă străină care închide prăvălia și pleacă. Nu cred că România mai este în situația în care să plângă după angajatori cu valoare adăgată redusă și care nu-și pot susține afacerea decât în condițiile înghețării salariului minim pe economie.
Mă întorc la afirmația lui Dragoș Damian, care cred că s-a grăbit să generalizeze. Decizia consumatorului nu poate fi doar o chestie naționalistă. Dacă ne raportăm la cohordele de millenials și de pensionari care cumpără fake-uri de cașcaval produs în Germania în loc să cumpere cașcaval adevărat românesc, atunci da, e rost de educația consumatorului. Situația e similară nu doar pentru produse alimentare, ci și pentru produse cosmetice, detergenți, materiale de construcție sau mobilă.
Totuși, există branduri românești de succes cu cote importante de piață. Multe dintre ele sunt vechi, care s-au menținut, inclusiv după privatizare, la un nivel ridicat pe piață (de la celebrele Dacia și Arctic, până la Farmec sau, de ce nu?, Terapia). Dar și altele noi precum Bitdefender, Jolidon sau Allview.
Chiar, cum a reușit Allview să vândă milioane de telefoane și acum să-și permită să se concentreze pe telefoane mai scumpe, în timp ce Utok, de exemplu nu a reușit mare lucru? Diferența semnificativă vine din calitatea managementului. De la un preț-calitate adecvat la un service decent.
Problema majoră este la produsele alimentare, unde legislația este deficitară și pe etichetă se poate minți cu acte în regulă. Sigur, mai sunt probleme și la unele produse de larg consum unde lumea cumpără brandul (cafea, ciocolată, cosmetice, etc.), dar diferența o face deseori bugetul de promovare. Pe de altă parte, au apărut numeroase produse sub marca proprie a marilor lanțuri de magazine, ceea ce nu este rău deloc. Unele sunt produse afară, dar sunt destule produse și în România. Datorită costurilor mai mici (dispar costurile de publicitate, branding, promovarea din magazin, etc., scad cheltuielile de aprovizionare și depozitare, etc.) și a tendinței globale a consumatorilor de a dezvolta o atitudine critică față de mărci, unele produse chiar au reușit să se impună cu succes. Sunt producători români care au reușit astfel să crească an de an. Pe de altă parte, există categorii uriașe de clienți low cost pe care nu-i interesează o minimă calitate a produsului, unde a fost fabricat, etc. din cauza nivelului scăzut de trai, ceea ce se traduce pentru producătorii locali în riscul de a nu se putea dezvolta sau a se dezvolta greoi.
Dar să ne întoarcem la pantofii fabricați în România. Conform informațiilor din media din ultimii ani, cea mai rentabilă firmă este Marelbo. Știți ce face Marelbo în anul de grație 2019? Se dezvoltă! Atât prin comerțul tradițional – anul acesta deschide 6 noi magazine, din care 3 în București (primul a și fost inaugurat săptămâna trecută în Cora Lujerului) – cât și pe segmentul de ecommerce, unde vinde aproximativ 10% din producție, procentul fiind în creștere.
Deci se poate ca producătorii români să fie pe placul consumatorilor. Dar nu mai cumpără nimeni doar pentru că e fabricat aici.
Blogul unei nopţi de vară 