Poate că e bun Grexitul

Din punct de vedere politic, eu văd viitorul omenirii pe termen lung cam ca în Star Trek: o federație, cu United Earth Starfleet și toate acareturile. Cu cât mai repede se va întâmpla asta, cu atât mai bine. Nu glumesc absolut deloc, cel mult pot fi acuzat de idealism, ca în celebrul banc cu librarul care spune ”utopie și SF la etajul 2, vă rog”.

Și din acest motiv, unul dintre primii pași absolut necesari este cel al formării Statelor Unite Europene, o Uniune Europeană care să funcționeze pe toate paliere posibile la nivel politic, economic, social, educațional, cultural, șamd. Ideea sperie pe mulți, aceștia gândind mai mult în termenii situației actuale. Pe logica asta, în anii 80 aș fi fost considerat nu un utopic, ci efectiv idiot. Cine se putea gândi atunci că UE (în forma sa de atunci) poate fi condusă de un polonez?! Mai mult, chiar paradoxal, singurul român care a susținut această idee este băsescu, adică fix cel mai toxic politician român, singurul pe care nu l-am suportat niciodată, sub nicio formă.

Înainte de a fi bucureștean, român sau european, sunt om. Toți suntem oameni. Mai buni, mai răi, ca peste tot, dar suntem oameni. Eu nu cred în concepte de tipul ”popoare bune” și ”popoare rele”, e o prostie hitleristă care îndeamnă spre aceleași tipuri de neghiobii pe care le-a făcut un neamțul cel nebun și liota care l-a urmat.

Pe aceeași logică, nu există state de prim rang și state ”second hand”. Declarativ, toată Europa este de aceeași părere. În realitate, lucrurile nu stau așa nici pe departe. Exemplele recente la adresa României care provin din UK și Austria sunt grăitoare în acest sens. Și denotă nimicnicie. De cea mai joasă speță, de cocalar care se dă mare cu banii săi. Atitudinea tipică de boier care privește cu superioritate și toleranță către pălmași, e dispărută de mult. Studiile sociologilor arată că țărănimea – izvorul natural al omenirii – a fost distrusă de cele două războaie mondiale. Însă, eu adaug că dispariția țărănimii nu putea să fie univocă, ea a condus și la dispariția nobilimii. Că unii și-au păstrat titlurile și în ziua de astăzi este oarecum asemănător cu situația colecționarilor de diplome universitare care nu știu să facă nimic.

Dar să revin la subiect. Grecia nu este un stat second hand. Nu este un stat tolerat, un stat de puturoși asistați social, de idioți care nu vor să muncescă. NU! Grecia este un stat european membru UE, care a fost invitat să adere la UE!  Mai mult, a adoptat euro, susținând astfel probabil cel mai ambițios proiect la nivel european din istorie.

Sigur, Grecia a mințit și a raportat indicatorii macroeconomici cum se declara și la noi în anii 80 ”cincinal în patru ani”. De acord, a fost o mizerie, dar pun o întrebare: cifrele alea, așa seci cum sunt ele pentru majoritatea nespecialiștilor în domeniu, chiar nu au fost verificate, chiar așa au fost înghițite pe nemestecate, ca și cum nu puteau fi corelate cu nimic?! Să fim serioși! Extinderea UE și a monedei unice europene a fost o decizie politică  la cel mai înalt nivel.

Probabil că hotărârea a fost luată la presiunea marilor corporații care din 1990 până prin 2008 nu știau cum să facă să crească tot mai mult, mai mult decât le era pătura. O logică economică firească a stat în spatele acestui lobby, dar metodele nu au fost deloc fair-play. O știm și noi, românii, pe pielea noastră. Ca să intrăm în UE a fost nevoie să ne privatizăm și sistemul bancar, și cel energetic, și utilitățile, TOT. Absolut tot, indiferent că era necesar sau nu. Tot ce merita și ce putea aduce consolidare pe piață și rate ridicate de profitabilitate. Se știe foarte bine că ani la rând profitul grupului OMV a fost dat în primul rând de performanța Petrom, Erste – datorită BCR, Renault – pe umerii Dacia, etc. (Cu toate acestea, Dacia este un exemplu pozitiv de privatizare!). Iar când a venit criza…oops! suntem prea expuși pe România, ia împrumutați-vă că altfel vine apocalipsa!

Grecia – alt context, dar aceeași idee. Criza elenă a fost inițial o problemă reală. Problemele financiare nu existau doar pe hârtie. Dar situația a escaladat din rău în mai rău. Grecii au fost mai întâi forțați să se împrumute din ce în ce mai mult, iar apoi au fost forțați să cheltuie banii de aiurea. Rămâne celebru episodul din 2010 când au primit o tranșă de câteva miliarde de euro, din care 2 miliarde s-au dus pe echipamente militare cumpărate din Germania și Franța, avioane și respectiv nave de luptă. În plină criză mondială, cu Grecia în rol principal, statul elen a ajuns pe locul 5 în lume la importul de armament. A cam ieșit scandal la vremea respectivă, mai ales că cele 2 mld. au fost ”la pachet” cu tăierea unui miliard de euro de la capitolul de cheltuieli cu protecția socială… Franța și Germania au lăsat lucrurile să se liniștească un pic, apoi în 2011-2012 Merkel și Sarkozy au reluat presiunile asupra Greciei de a-și respecta comenzile făcute cu mulți ani înainte de criză. Ca fapt divers, principalul importator de armament german din UE este Grecia. Știți cine e pe locul al doilea? Portugalia. Da, alt stat UE cu mari probleme financiare. (Detalii mai multe puteți găsi pe internet, recomand un articol din The Guardian pe care îl puteți citi aici).

Mai mult, zilele trecute FMI a dat dreptate guvernului Alexis Tsipras, arătând că datoria Greciei este nesustenabilă și că aceasta are nevoie de o perioadă de grație de 20 de ani, dar și de o amplă tăiere a datoriei. Nu în ultimul rând, Grecia are nevoie de 60 miliarde de euro în următorii 3 ani, din care 10 miliarde imediat.

Nici grecilor, nici nemților nu le  place ideea că Grecia este un sac fără fund. Nimănui. Dar hai să nu ne mai grăbim să ne uităm la ce spun lupii moraliști de teapa lui Merkel – cel mai mare comunist european al secolului XXI! Germania lui Merkel vroia (nu știu dacă a pus în practică!) să exporte bătrânii în Europa de Est pentru că ”e mai ieftin”. Ca economist, înțeleg că dorința de a tăia cheltuieli de la bugetul statului poate naște idei aberante, imbecile chiar. Dar ca om, nu pot admite nici măcar că poate să îți treacă prin cap o idee de cea mai joasă speță, comparabilă poate doar cu ideile antisemite ale lui Hitler.

Mâine, duminică, are loc în Grecia unul dintre cele mai importante referendumuri care au existat vreodată în lume. Sondajele nu indică un trend clar, e și greu având în vedere că a fost organizat pe repede înainte. Indiferent de rezultat, principalul câștig este referendumul în sine. Indiferent ce se va decide, poporul grec va plăti timp de multe generații datoriile acumulate. Chiar dacă vor fi iertați de o parte de datorii, grecii le vor plăti indirect și pe acelea. Nimic nu e gratis pe lumea asta. Și da, grecii trebuie să realizeze asta.

Și pentru România este o lecție importantă. Deși susțin ideea adoptării euro și la noi, cred că trebuie să ne gândim mai bine la momentul în care vom face pasul. Trebuie avute în vedere mai multe priorități. Românii sunt însă îndoctrinați de mass-media cu tâmpenii care mai de care mai sinistre scrise de jurnaliști făcuți la apelul seară…au fost și ei o dată la Paralia Katerini și au văzut românii pe post de ospătari, iar grecii că stăteau la terase, la siestă…Cine judecă astfel lucrurile e un sfertodoct infect care nu a auzit de Mikis Theodorakis, de Cacoyannis sau de Maria Callas, habar nu au că au două premii Nobel pentru literatură (1963 Odysseas Elytis și 1979 Giorgos Seferis) și de multe alte vârfuri ale societății elene contemporane.

Apropo de premiul Nobel, recentele puncte de vedere ale celor doi laureați pentru economie Joseph Stiglitz și Paul Krugman ar fi trebuit să atragă atenția mai mult ziariștilor români, dar, deh!, dacă sunt pro-Grecia nu dă bine la o populație îndobitocită să ridice în slăvi poporul german și să scuipe poporul grec (sau român!).

Mi-a plăcut o postare pe FB a scriitorului Dan Alexe care trăiește la Bruxelles de vreo 3 decenii:

Ce nu înțelege românul anti-helen, care se bucură de necazul grecilor fără să priceapă ce-a fost acolo este că Grecia a fost expusă două decenii mai mult decâtRomânia manipulărilor băncilor occidentale.

Manipulări la propriu. Sigur, și în România au existat creditele doar pe buletin, fără verificare resurselor de plată, dar nu s-a trecut prin dezmățul anilor 2.000, când băncile, în occident și în Grecia, îți scriau și te sunau să mergi acolo să iei credit, oricât…

Tâmpiții moraliștii fără inimă și psihologie, care te freacă acum la creier cu „responsabilitatea individuală” sunt ca unchiul ăla canceros, care n-a fumat și n-a băut (și care tocmai de-aia e așa arțăgos) si care nu știe ce înseamnă să te hărțuiască banca cu:

— Bonjour, Monsieur Alexe… Nu v-ar atrage o Visa Gold? Cadmium? Interstellar? Veniti si v-o dam pe loc.

Așa au fost anii ăia, iar nenorociții care au căzut în capcană, pentru că ni se vindea în occident iluzia progresului financiar infinit și a vieții pe credit, trebuie priviți mai degrabă ca victimele manipulatorilor sexuali, decât ca niște persoane care și-au făcut- o cu mâna lor.

De fapt, au avut incredere, ceea ce e liantul elementar al unei societati.

Deși în această partidă țin cu grecii, mi-e greu să spun care ar fi soluția mai bună pentru ei. În condițiile în care nu există o soluție cu adevărat bună, e greu de cântărit dezavantajele.

Nu mi-a plăcut că Primatul Bisericii Ortodoxe din Grecia, arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei, s-a alăturat taberei „da”. E nefiresc, e chiar jenant. Îmi spunea cineva care cânta într-un cor bisericesc și a avut un turneu în Grecia anilor 94-95: ”„Episcopii grecilor sunt cam cum erau Prim-secretarii de județ, la noi, pe vremea lui Ceașcă”!

Dacă s-a ajuns și la manipulări de acest nivel, tind să cred că este mai bine pentru toată lumea ca Grecia să iasă din zona euro. Grecii au puterea sa scoale Europa din somn, nu știu dacă mai este un stat capabil să facă asta în ziua azi. Sper să realizeze asta atunci când vor vota. Este spre binele lor, dar și al Europei. Chiar și al viitorului monedei euro. O lume perfect dreaptă nu se poate, dar o lume mai dreaptă se poate și trebuie să fie deviza schimbării Europei încremenite de prea mult timp.

Later edit: spelling (scuze, tastatură proastă)

Anunțuri

Vodafone? Hai, pa!

Ca economist în general, dar mai ales ca profesionist în analiza costurilor, cel mai mult mă deranjează modul ”urechist” în care sunt construite prețurile în România. Se știe foarte bine că orice nimic se poate vinde la noi fie măcar și cu un ban în plus decât aproape oriunde în U.E.

Dincolo de rădăcinile psihologice ale lipsurilor din anii ’80 și apoi – din alte motive – în anii ’90, populația continuă de vreo 15 ani să cumpere orice i se bagă pe gât indiferent de preț sau de raportul preț-calitate. Cine mai merge pe afară știe clar despre ce vorbesc. Nu mă refer aici la puterea de cumpărare, ci la prețul final. Sigur, politica unor produse ar putea să aibă șansa de a benefica de politici care să țină cont și de puterea de cumpărare  – de ex. software – , dar aceasta se întâmplă datorită fricii marilor producători de a nu provoca scăderea prețurilor pe piețele mari aducătoare de profit (UK, Germania, etc.) prin re-exportarea lor din România. Probabil vă amintiți că în urmă câțiva ani țara noastră era mai mare exportator de banane decât de …morcovi 🙂

Însă nu toate aberațiile provin din operațiunile de import-export. Uneori vin pentru că …se poate! Cred că măcar acea jumătate din România care are internet a comparat prețurile din ”ofertele” marilor hypermarket-uri (nu compar vânzările din online cu cele din offline că acolo e altă poveste) și a remarcat că niciodată un produs aflat la ofertă în hypermarket-ul X nu îl vei găsi mai ieftin la hypermarket-ul Y sau Z, ceea ce este mai mult decât aberant într-o economie de piață. Se vede bine treaba, Consiliul Concurenței este un fel de lup paznic la oi sau, poate mai bine spus, o oaie paznică la lupi…că prea se înmoaie ușor 🙂

Mai concret, am să dau exemplul telefoniei mobile. Sunt Am fost client Vodafone încă de pe la începuturile lor (Connex, remember?! 🙂 ), mai întâi pe cartelă prepay, iar de vreo 15 ani abonat. La momentul inițial am preferat această rețea pentru că acolo aveam ceva mai multe contacte decât în Orange (Dialog, remember?! 🙂 ). Inițial, erau mai multe avantaje în a fi abonat decât posesor de cartelă prepay: tarife, minute incluse, progamul de loialitate, etc.  În ultimii 10 ani politica Vodafone a migrat treptat, dar semnificativ în ansamblu, pentru a oferi un produs mai bun pentru cartele decât cel pentru abonamente. Concret, eu am avut un abonament de 8 EUR cu 1000 minute/SMS-uri în rețea, 120 min/SMS naționale și 250 MB trafic internet, evident inferior cartelei deținute de fii-miu care la 6 EUR avea 4000 minute/SMS-uri în rețea, 500 min/SMS naționale și 250 MB trafic internet.

Nu sunt genul care vorbește mult la telefon și nu cred că am vorbit vreodată mai mult de 400, poate 500 de min în rețea, iar aceasta în luna decembrie de obicei. Însă minutele naționale erau evident puține…mai suni la un call-center sau un curier care nu te-a găsit acasă sau pur și simplu ai de vorbit și nu îți ajunge. O dată am fost la limită și cu traficul de net, dar în general aceasta nu e o problemă în condițiile în care WiFi găsesc aproape oriunde am nevoie.

Ca urmare, am decis să trecem pe DigiMobil. Sunt client vechi RCS&RDS și îmi plac foarte mult dpdv calitate, dar și preț. În decursul timpului m-a deranjat un singur aspect: relațiile cu publicul, dar și acesta a fost remediat acu’ vreo 5 ani. Acum sunt prompți și au servicii civilizate. Dar să nu insist că nu e articol publicitar 🙂

Primul pas – am solicitat Vodafone rezilierea contractului și trecerea pe cartelă (portarea dintr-o rețea în alta se poate face doar dacă e același nume, iar contractul cu RCS&RDS e pe numele soției). Am mai rămas 30 de zile la ei, conform contractului, ceea ce e logic și normal. M-au sunat a doua zi după solicitare, o fată amabilă m-a întrebat ce și cum. I-am explicat ce am spus mai sus: politica VDF față de abonați. Mi se explică un pic cât de avantajos e abonamentul de 19 EUR. O fi, dar nu am nevoie de toate alea așa că nu văd de ce aș trece de la 8 EUR la 19 EUR. Mă rog, fiind vorba de 2 abonamente, era vorba de o diferență propusă de 22 EUR, adică de vreo 100 lei. Pentru ce?! Le spun că decizia e luată și nu are rost să o lungim, ea mi-a explicat procedura și mi-a recomandat să îmi consum punctele de loialitate.

Buuun, zic, end of story. Pe naiba! Mai erau câteva zile și mă sună alt angajat VDF. Explic că am mai fost sunat și că decizia e luată, dar el nu și nu…să îl las să-și spună poezia cu oferta. Bine, mă, zi-o! Și iar mă ia că la aceiași 8 EUR îmi dă în plus mii de minute în rețea și în rest câteva minute naționale, câțiva mega … D’oh! Repet: NU mă interesează, plec la alt operator de telefonie mobilă. La cine, domnu’, că la concurență nu găsiți ofertă ca la noi. Haha, good one! La cine plecați? La Digi. Haideți, domnu’, client vechi … mă gândeam că plecați la Orange sau la Telekom, aberează ceva de calitate. Mă lași?!, am telefonie mobilă de la Digi de când a apărut și chiar s-a vorbit intens ani de zile și se aude bine, nu dă rateuri de rețea, etc. Iar acoperirea oricum e aceeași că datorită roaming-ului cu Vodafone 🙂 Plus că acolo unde îmi fac eu concediul semnalul VDF e slab, în timp ce Orange-ul are semnal full. Deci, despre ce vorbim?! Aaaa, păi haideți domnu’, una e să zici că pleci la Orange sau Telekom, așa vă duceți la Digi doar că vă dă abonamentul cu 4 EUR?! Da’ spusă așa…cu tupeu maxim, cu nesimțire în glas care trăda o expresie de genul ”ce dracu’ ești prost așa, bă … săracule?!”, mă rog stil de puști cocalar. I-am zis că nu tolerez nesimțirea, pa și am închis. A sunat instant de încă două ori, fără succes că i-am respins apelurile.

Dar am primit după 10 min un SMS cu o ofertă la 3 EUR inclusiv TVA, contract 6 luni: nelimitat în rețea și 100 de minute naționale/internaționale. Am râs în hohote atunci și acum cred că o iau de capăt :))

După mine oferta asta și, în general, toată această experiență finală cu VDF intră în categoria ”cât de prost să fii?!”:

1. În primul rând dacă tu, Vodafone, ai o politică de a targeta alte segmente decât ăsta al meu, te privește. Însă mă afectează și pe mine, iar asta e greșeala ta! A, dacă VDF plătește bine, cred că împreună cu unii dintre actualii și foștii subalterni le fac o segmentare mai bună decât ce fac ei acolo, bonus o estimare a impactului financiar pe câțiva ani. Și nu o să regrete, serios!

2. Dacă vrei să eviți plecările doar pe ultima sută de metrii, vino cu oferte personalizate. Erau suficiente maxim 5 minute să se documenteze că nu am ce să fac cu mii de minute în rețea sau chiar nelimitat, ci de minute naționale și chiar ceva trafic de internet.

3. Dacă departamentul de marketing (sau cine se ocupă la ei) îți spune că toată lumea pleacă pentru 2 EUR mai puțin la abonament, atunci dă-i afară. Sau, mai bine, șeful care chiar ascultă și crede asta, să plece. Că e în plus.

4. Cine subestimează concurența, face o mare greșelă. Cu atât mai mult cu cât această greșeală au mai făcut-o și alții în raport cu RDS. La lansarea telefoniei mobile în România, Vodafone s-a axat pe clienții de tip corporate (persoane juridice), iar Orange către retail (persoane fizice). Binențeles, primii au avut de câștigat pe termen scurt dpdv al cotei de piață, însă Orange este câștigătorul pe termen lung, de vreo 7-8 ani sunt fiind number one pe acestă piață foarte dinamică. Telekom e tot un fel de Romtelecom…rebrandingul este un eșec atâta timp cât faci asta fără să schimbi nimic altceva în afară de nume. Ceva, orice, măcar să lași clientului senzația că beneficiază de ceva în plus, dacă tot nu oferi ceva real, palpabil.

5. Exceptând clienții de tip corporate, Vodafone și-a focalizat atenția pe clienții tineri, interesați să aibă telefoane trendy (ex. iPhone 6) și servicii moderne (ex. 4G). Dacă se poate, premium. Binențeles, aceștia sunt dispuși să dea acești bani și chiar mai mult, căutându-și servicii sau produse suplimentare (gadget-uri). Cred că ei reprezintă în acest moment cash-cow-ul lor. Evident, ar trebui să fie stupizi să ignore acest segment. Însă  ignorând nevoile segmentul familist (35+) și al seniorilor (60+), pierd niște bani inutil. În acestă industrie costurile mari sunt cele investiționale (infrastructură, licențe, branding, etc.). Apoi, din ce știu, cheltuielile cu personalul sunt aproximativ jumătate din cheltuielile de exploatare, restul fiind servicii de întreținere a rețelei (upgrade-uri necesare ca urmare a creșterii rețelei, piese de schimb, etc.), energie electrică și nimicuri. Sigur, P&L-ul lor e grevat ani buni de cheltuielile de amortizare, dar până la urmă tot cash-ul este esențial. (Hmm, chiar ar fi interesantă o analiză comparatvă OpEx și CapEx între marii jucători de pe piață.) Nu o lungesc, ideea e că profiturile industriei sunt uriașe. Pe vârful crizei, marii operatori de telefonie mobilă aveau rezerve uriașe de cash. Evoluția averii lui Carlos Slim Helu este sinergic legată de evoluția America Movil. Și exemplele pot continua…închei aici acest punct în privința operatorilor de telefonie mobilă, deși ar mai fi multe de spus referitor despre repatrierea profiturilor, despre protecția de care s-au bucurat, mai ales în primii ani, din partea Consiliului Concurenței (și nu numai), etc.

6. VDF a pierdut mult în ultimii ani și la capitolul responsabilitate socială. Nu știu dacă au tăiat din buget sau pur și simplu este lipsă de inspirație. Ultima campanie cu adevărat bună a fost cea derulată în 2012 ”Împreună suntem mai puternici” (cu Rebengiuc, Iureș, etc.), care a dat putere brand-ului. Un proiect de responsabilitate socială trebuie dublat și de o comunicare pe măsură, altfel devine o aberație și au existat situații când chiar au făcut mai mult rău decât o neimplicare totală. Nu sunt specialist în branding/rebranding, dar percepția mea este că de câțiva ani Vodafone a încercat o repoziționare doar pe baza ”directivelor de la centru”, fără o adaptare/etalonare la cultura locală. RED este probabil cel mai bun exemplu.

7. Nesimțirea tarifelor la apelurile în alte rețele – mai scumpe decât apelul din roaming. O bună abordare a subiectului o găsiți aici.

În concluzie, prețurile le face piața. Atunci când e economie de piață. Adică acolo unde și clienții contează în ochii furnizorului. În UK – Vodafone, în România – RCS&RDS.

LE: Spelling. Și mă gândeam dacă nu cumva pierderea de câteva sute de mii de clienți suferită de Vodafone în 2014 nu cumva este și efectul plecării lui Mihai Ghyka din companie în urmă cu aproape doi ani?!

Câteva idei despre salariul minim

Salariul minim pe economie a devenit o problemă tot mai spinoasă și, ca în toate cazurile când decizia este amânată la infinit, tensiunile tind să se acumuleze. Cine judecă la nivel macroeconomic după butada ”timpul le rezolvă pe toate”, ori este leguma în așteptarea ploii, ori agronomul care așteaptă ploaia ca să crească leguma. Dar să vedem de ce s-a ajuns aici și, mai important, ce soluții există.

Nu trebuie să fi mare specialist ca să înțelegi că disputa este între a pune pe primul plan factorul economic sau cel social. Nu este vorba atât de mult de prioritizare cât este vorba de lipsa unei strategii la nivel național. Repet obsesiv acest aspect pentru că el reprezintă cheia de boltă a majorității problemelor economico-financiare cu care se confruntă România de vreo 8 ani, adică de la intrarea României în Uniunea Europeană.

După ce strategia de aderare la U.E. a fost elaborată de guvernul condus de Mugur Isărescu, au urmat două guverne (Năstase și Tăriceanu) care sunt considerate unanim ca fiind cele mai performante din ultimii 25 de ani. Reușita acestora se datorează și faptului că s-au ținut de planul inițial. Dar cea mai mare eroare a acestor guverne este faptul că nu au construit la rândul lor strategii pe termen mediu sau lung.

Din punctul meu de vedere în acest moment este nevoie la nivel național de:

– o strategie pe termen mediu, care să vizeze trecerea României la euro în anul 2020; o variantă câștigătoare ar putea fi ca sarcina elaborării să îi revină lui Mihai Tănăsescu consiliat de Mugur Isărescu;

– o strategie pe termen lung care să aibă ca obiectiv poziționarea economiei românești pe locul 7 în Europa; cel mai indicat pentru acest proiect pare a fi Călin Popescu Tăriceanu secondat de Mihai Tănăsescu.

Nu, nu este utopie, chiar dacă – din nefericire – șansele de realizare sunt scăzute.

Scrisoarea deschisă pe tema salariului minim a fost semnată de mai mulți oameni de afaceri, profesori universitari și analiști tocmai datorită lipsei de încredere vecină cu pesimismul în a vedea un mediu economic stabil pe termen lung. Obișnuința cu eternele modificări de legislație, de fiscalitate, etc. a creat sechele grave, care determină pe mulți să pună argumentele economice în plan secund.

Am să aplec asupra unuia dintre cele mai importante paragrafe:

Aşa cum atestă studiile ştiinţifice, economiştii, în marea lor majoritate, s-au declarat de-a lungul timpului împotriva instituirii salariului minim sau a creşterii acestuia, exact din motivele enumerate mai sus. Poate cel mai apreciat manual universitar modern de economie, cel al profesorului N. G. Mankiw de la Universitatea Harvard, se referă explicit la această problemă, menţionând că 79% dintre economişti sunt de părere că salariul minim creşte rata şomajului în rândul tinerilor şi al persoanelor slab calificate.

Trec repede peste faptul că nu mi se pare cel mai fericit mod de a prezenta acest argument: o scrisoare descrisă trebuia să motiveze clar (mai facil și pentru nespecialiști) opțiunile lui Mankiw, de ce consideră semnatarii că se aplică această teorie și la noi, eventual un calcul estimativ de impact, etc.

Teoria le dă dreptate semnatarilor. Parțial, dar le dă dreptate. DA, sunt de acord că afectează rentabilitatea și – în condițiile actuale – chiar existența unor firme.Practic, mărirea cu 1 leu a celui mai slab plătit angajat conduce la creșterea salariului celorlalți angajați cu ceva mai mult, creșterea fiind progresivă, în funcție de grila de salrii a firmei. Dar, atenție mare!, o creștere cu 8% a salariului minim nu va aduce după sine la o majorare a întregului fond de salarii cu 8%…decât dacă plătești pe toți la minim ”pe hârtie”, iar restul ”la negru”. În plus, este evident că nu este afectată nicio firmă unde cel mai mic salariu este de 1200 sau cât o fi, oricum peste minimul național.

Problematica rentabilității ține mai mult de IMM-uri, iar impactul real este depinde de mulți factori precum domeniul de activitate, salariile din acel domeniu, competitivitate, suprasaturarea pieței sau, din contră, insuficiența produselor/serviciilor din piață, etc. Dacă doriți un exemplu, primul care îmi vine la îndemână este cel al agențiilor imobiliare și evoluția lor din ultimii 25 de ani.

Mai importante sunt alte aspecte despre care se vorbește prea puțin sau, atunci când cineva o face, nu se remarcă. Mă refer aici la diferența mică între salariul minim și venitul minim garantat de stat, lipsa școlilor de meserii și, în general, lipsa oricărei calificări a tinerilor absolvenți de liceu, riscul inflaționist (dacă creșterea salarială este prea mare față de creșterea competitivității), etc.

Acestea sunt prolemele care trebuie să fie prioritare. Sigur că rezolvarea acestor probleme este mai puțin în sarcina firmelor, mai mult în ceea ce privește autoritățile (educație, protecție socială – dar cu încurajarea muncii, un cod al muncii echilibrat și, în general, reglementări clare, etc.), dar să nu exagerăm. Mai exact, să nu uităm responsabilitatea socială a agenților economici.

Nu ajută pe nimeni nici salariile mici, nici lipsa (sau lipsa de performanță) a grilelor salariale. Un angajat care nu are cu ce să-și plătească iarna întreținerea nu poate performa și va avea mereu nu doar un handicap de productivitate, o dorință perpetuă de a căuta un loc de muncă mai bine plătit sau pur și simplu un loc de muncă mai bun (condiții de muncă, etc.). Piața muncii s-a calmat dpdv al mobilității față de perioada 2001-2008 aproape exclusiv datorită fricii de schimbare în contextul crizei economice. Dacă nu mă credeți, vorbiți cu cei care lucrează în HR. Întrebați cum s-a ajuns ca pe multe posturi să fie preferați candidați cu atribute care aparent nu au nicio legătură cu postul (de la modul de a vorbi până la bun-simț). Multe companii se plâng de costurile cu recrutarea, din acest motiv și externalizarea ia proporții – grilele prost gândite și frica de diferențe prea mari a născut aberații (ex. economiști care fac de fapt doar introducere de date, dar primesc 3500-4000 lei în condițiile în care în firmele mici există directori financiari care câștigă la jumătate!).

Nu cred că majorarea salariului minim rezolvă toate aceste probleme. Dar cred că poate ajuta. Personal, în condițiile actuale, cred că salariul minim ar trebui să fie undeva pe la 1200 lei. Aceasta însă cu menținerea actualului venit minim garantat pentru persoanele până în 60 de ani, cu creșterea alocației lunare pentru copii undeva la 200 lei și a indemnizației de creștere a copilului la 85% din salariu cu un minim de 1200 de lei. Totodată, este necesară elaborarea unui nou Cod al Muncii care să aibă în vedere că firmele pot da afară fără probleme oamenii care le fac probleme fără procese care să dureze ani și ani (de la furt calificat până la minciunile de la interviu că știe japoneză și chineză…). Mai e nevoie de forțarea punerii în practică a unor o minime obligații atât pentru angajatori (fișă de post, evaluarea salariaților, etc.), cât și pentru angajați.

Cel mai mult vor avea de pierdut angajații puturoși, dar cui îi pasă?

Starea economică a națiunii în 2014

După cum probabil ați observat, în 2014 m-am abținut să comentez situația economiei naționale. Situație care este oarecum paradoxală și aș adăuga malițios: cum altfel când e vorba de România?! Mediul de afaceri este deja de prea mulți ani în standby.

Băncile și-au restructurat parțial creditele, rețelele și resursele umane, dar continuă să piardă procesele și preferă să stea în continuare pe un sac de bani datorită fricii că exemplul ungar al lui Orban ar putea fi pus în aplicare și la noi. Ca urmare, deși în ultimii 6 ani am asistat la o scădere cu 20% atât a unităților, cât și a angajaților din sistemul bancar, activele nete au un ușor trend descrescător, iar pierderile sunt în continuare ridicate. Rata creditelor neperformante a scăzut la 15% în 2014, dar nu m-aș entuziasma prea tare deocamdată: multe credite luate până în 2008 s-au încheiat, dar nu au fost luate altele nici de persoanele juridice, nici de cele fizice. (Mai multe statistici: aici). Să nu ne grăbim, mai e mult până departe…

Antreprenorii români – care au rezistat vârfului crizei din 2010 – fie continuă să se zbată să supraviețuiască, fie așteaptă vremuri mai bune. Anii economici 2006-2007 nu o să revină prea curând sau, ca să fiu mai exact, nu cu aceeași frenezie. Tocmai din acest motiv asistăm la o schimbare a generațiilor din business – aproape 40% dintre antreprenori au până în 39 de ani, creștere semnificativă față de 25% în anul 2010 pentru același segment de vârstă. Glumind puțin, am putea spune că o parte din merit aparține DNA. Adevărul este că o parte importantă a acestei schimbări este artificială, datorându-se restructurărilor mascate (angajați tranformați în PFA sau SRL, unii rămânând ulterior fără nici un angajament…).

Multinaționalele sunt un factor de stabilitate din punct de vedere al PIB-ului și al forței de muncă. Însă, cu excepția companiilor care continuă să investească în comerțul modern (mall-uri, hypermarket-uri, etc.), apetitul pentru investiții continuă să fie redus, mai ales în sfera investițiilor directe în capacități industriale de producție. Cu toate acestea, există însă numeroase oportunități pentru că există multe zone defavorizate cu forță de muncă disponibilă și calificată. Am să dau aici un exemplu oarecum atipic, cel japonez care tace și face, mă refer la puțin mediatizatele investiții Sumitomo la Drobeta Turnu Severin sau Yazaki la Caracal.

Consumul este însă o piatră tare, fiind departe de ce își doresc firmele, băncile, guvernul sau …analiștii. Motivul este evident din punctul meu de vedere și este reprezentat în primul rând de faptul că singura problemă comună este TVA-ul uriaș de 24%. În al doilea rând este faptul că sunt prea puțini cei care pricep că soluția reală este protejarea producției interne și a consumului de astfel de produse, cu respectarea tuturor directivelor europene. Deși poate părea o contradicție de termeni (protejare vs. respectarea legislației europene), eu spun că nu este și că există soluții. Am să nominalizez aici una singură, cea mai ușor de pus în practică și cu efect major pe termen scurt: o nouă lege a concurenței (cea din 1996 este complet depășită) prin care să se acorde Consiliului Concurenței atribuții practice și reale de a-și exercita ”protectia, mentinerea si stimularea concurentei si a unui mediu concurential normal, in vederea promovarii intereselor consumatorilor”, așa cum se prevede în statutul instituției. Primul efect s-ar vedea chiar în comerțul modern, unde marii jucători (Carrefour, Kaufland, Auchan, etc.) ar putea să joace cinstit, nu după reguli românești – de la șpăgile de a intra în hypermarket-uri până la taxele de raft și, mai ales, înțelegerile mutuale de a nu introduce în oferte aceleași produse în aceeași perioadă. Black Friday-ul românesc a fost o rușine…

În concluzie, starea de așteptare se prelungește nejustificat, Fata Morgana din urmă cu 7-8 ani este dispărută definitiv și doar un naiv mai poate crede că va reveni. Sunt necesari mai mulți ani ca să se îndrepte erorile prostești din 2009-2011. Trei ani de tâmpenii sinistre se pot rezolva probabil în 5-6 ani, poate chiar mai mult.

Nu cred în politica pașilor mărunți. O scădere cu 2-3 pp a TVA nu va contrabalansa nici jumătate din creșterea cu 5 pp din 2010. La fel, creșterea salariului minim cu 50-100 de lei nu va ajuta pe nimeni pentru că săracul va rămâne în continuare muritor de foame pentru că nu va putea să cumpere mai mult, iar angajatorul tot evazionist fricos de lupta cu productivitatea muncii și orice alt calcul de eficiență economică. În realitate, cei care nu vor putea face față competitivității vor dispărea, dar unii dintre concurenții acestora vor supraviețui sau se vor ivi alții capabili să facă față.

Se preferă soluția românească de tipul ”legat cu sârmă și îndopat cu cârpă” pentru că nici măcar un guvern nu a avut puterea de a elimina starea de (cvasi)asistați sociali pe care o are jumătate din populația țării. Și asta din reală rea-voință: scade puterea cumpărării/manipulării votului prin metodele clasice – de la găleți și sacoșe până la celebrele promisiuni fantasmagorice (asfaltare, conducte de gaz, etc.).

P.S. Știu că micii antreprenori mă vor ”înjura” un pic, mai ales cu privire la salariul minim, dar nu numai. Nu vreau să fac pe lupul moralist și am să fac o mică destăinuire. În această toamnă am vrut să înființez o firmă împreună cu un amic. Ne-am oprit când am realizat că niciunul dintre noi nu ne permitem să renunțăm la job, pentru că scenariul inițial pe care ni l-am propus presupunea să ne întâlnim dupăamiaza cu clienții, ceea ce era greșit. A fost o experiență interesantă, chiar dacă totul s-a încheiat  la un stadiu nu chiar incipent…

Una dintre cele mai interesante concluzii a fost cea determinată de reacțiile celor din jur. Am primit sprijin moral (”bravo, e o afacere bună, o să meargă bine”), am primit și ajutor nemijlocit (de la recomandare de avocat bun și ieftin până la construcție de site gratis), dar am avut parte și de scepticism (de la ”sunt prea mulți care oferă asta” până la ”nu există piață pentru așa ceva”). Nu m-a uimit nici faptul că nu mi s-a răspuns la întrebări, nici că unii erau deja invidioși (repet: moarte caprei vecinului e sport național!). Nici măcar de faptul că mi s-a sugerat că nu voi reuși fără evaziune!

Am rămas însă surprins cu adevărat pentru că unii nu pot crede că o firmă mică poate ajunge la succes în condițiile actuale (legislație, fiscalitate, concurența greilor – în principal a marilor companii, în special multinaționale). Românii continuă să fie sceptici în ceea ce privește inițiativa privată și după un sfert de veac de economie de piață. Sigur că există riscuri, sigur că nu este nimic sigur și, mai ales, sigur că e necesară o doză de … nebunie frumoasă să te arunci un pic măcar cu capul înainte.

Tinerii sub 30 de ani arată că se poate și de fiecare dată se invocă lipsa constrângerilor acestora (nu au familie, copii, datorii la bănci, etc.). Nu este vorba numai de asta, contează mult și educația non-comunistă primită.

Poate că la un moment dat voi face firma respectivă sau o alta, fie măcar pentru ca să nu zic că nu am încercat. Dar mai ales pentru că știu că pot și că am câteva idei grozave.

D-aia spun marii antreprenori români și străini că oportunitățile de business în România sunt imense! Și vor fi mai fi, cel puțin încă vreo două decenii.

De Isărescu numai de bine (de data aceasta!)

De vreo nouă ani, de când scriu articole economico-financiare, l-am criticat nu o dată pe Mugur Isărescu, dar am și punctat favorabil atunci când am avut motiv. Acum vreau să atrag atenția asupra unor declarații foarte corecte, cerebrale:

„Se tot discută despre dezindustrializarea României şi, într-adevăr, dacă ne comparăm cu 1990, atunci aveam 40% pondere în PIB a industriei, am trecut prin 25% pondere, însă acum ne-am revenit la 31%. Vă atrag însă atenţia asupra indicatorului privind comenzile industriale pe februarie, care arată o creştere de 20% faţă de aceeaşi lună din anul anterior, ceea ce înseamnă că şi anul acesta ne putem aştepta la o creştere bună a producţiei industriale“, a spus Mugur Isărescu.

„Ceauşescu a contractat credite în anii ’70-’80 şi apoi a forţat economia să le plătească. Astfel de mişcări brutale ar împinge economia spre deces. Ne trebuie cicluri mai lungi. Este important că deficitul de cont curent este acoperit din investiţiile străine directe şi intrările din fonduri europene. Este ceva sustenabil care nu te duce la corecţii“, a spus guvernatorul.

(sursa: ZF.ro)

Vreau să dau acestor declarații mai multe conotații:

1. Chiar dacă este un truism, trebuie mereu avut în vedere că producția industrială este foarte importantă pentru România. Desigur, în primul rând din punct de vedere economic (mai ales prin prisma legăturilor pe verticală), dar și social. Mai ales că, privind segmentat, industria auto și conexă se află în vârf. Nu este vorba doar de Dacia și Ford, ci și de multele firme care produc subansambluri pentru Mercedes, Porsche, etc., dar și de Continental sau  Autoliv. Apropo, Continental a planificat pentru 2014 o creștere cu 7000 de angajați la nivel mondial, din care 1000 în România (la sfârșitul lui 2013 numărul de angajați în România era de 13 mii – adică aproximativ cât are Dacia).

2. Creșterea producției arată că productivitatea este la un nivel competitiv.  Sigur, forța de muncă slab retribuită are o mare importanță, dar trebuie privit în perspectivă pentru că asta arată că avem forță de muncă cu adevărat calificată, ceea ce poate atrage pe viitor mai mulți investitori.

3. Comparația (e drept, ușor forțată) cu cea mai mare gafă economică a lui Ceaușescu este bine venită. Mulți dintre cei care primesc salariu ca să fie ziariști economici nu pricep o iotă din acest fenomen macroeconomic. Nu este rău să ai datorii, rău este să nu ți le permiți. Cel mai rău e să nu îți permiți nicio datorie. Acestea sunt realitățile economice ale sistemului capitalism, indiferent că ne referim la capitalismul clasic sau la neoliberalism. Încă o dată: ”Este important că deficitul de cont curent este acoperit din investiţiile străine directe şi intrările din fonduri europene. Este ceva sustenabil care nu te duce la corecţii.

4. Deși viața politică românească e dominată de stilul băsescu (oponenții săi nici nu realizează cât îl ajută folosind un stil asemănător!), sunt necesare și comentarii politice serioase pe această temă. Într-un an electoral important așa cum este 2014, guvernul Ponta ar trebui să știe să se folosească de această reușită. Sigur, nu este doar meritul actualului guvern, ci și al celor conduse de Tăriceanu și Năstase, dar, în opinia mea, este de remarcat interesul companiilor germane în România. Așadar, deși Merkel susține băsismul, investitorii nu sunt de aceeași părere.  Reamintesc că Merkel s-a comportat jenant și față de vizita la Moscova a CEO-ului Siemens Joe Kaeser.

P.S. Preferatul meu pentru prezidențialele din acest an este Mugur Isărescu, păcat că nu candidează! 🙂 Soluția ideală ar fi revenirea monarhiei…dar această variantă se încadrează în prezent la categoria ”utopie și SF”. Mărturisesc că din punct de vedere politic am fost republican convins până acum vreo 5 ani când m-am mai deșteptat și eu un pic…probabil cea mai proastă judecată politică pe care am avut-o EVER!

Pungești vine de la a pungi?

Deși fără nicio legătură cu subsemnatul, încep să mă agreseze mesajele referitoare la gazele de șist și de evenimentele de la Pungești. Este o agresiune tip ”picătura chinezească”: ”știri” din oră în oră postate de agențiile de știri/ziare, preluate de postaci și distribuite de diverși.

Să luăm mesajele postate de Facebook, ”favoritele” mele. Așa zisele știri sunt distribuite fără să fie verificate de nimeni. De pildă, cea mai mare gogomănie pe care am auzit-o: după cutremurul din 1977, Ceaușescu a dispus oprirea exploatării gazelor de șist! 🙂  De obicei dau link să-l fac de râs pe cel ce a gafat. Nu și de această dată pentru că oamenii vor trafic, nu altceva. Însă gogomănia asta are mai multe fracturi de logică pe care oricine gândește le poate observa: Continuă lectura

Anul 2014 în zodia lui Mugur Isărescu ?

Toamna anului viitor se anunță de acum foarte interesantă. În octombrie 2014 vor avea alegeri pentru Consiliul de Administrație al BNR, care vor fi urmate la scurt timp de alegerile prezidențiale. Va fi Mugur Isărescu numitorul comun al acestor alegeri? Un posibil răspuns poate veni în urma interpetării măsurilor luate de guvernatorul BNR în 2013.

 La realegerea sa în anul de grație 2009 în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, Mugur Isărescu și-a prelungit propriul record din World Record Academy ca fiind cel mai longeviv conducător al unei bănci centrale. Obietivul noului Consiliu de Administraţie al BNR era adoptarea euro în 2014-2015, acesta putând fi, după cum spunea Mugur Isărescu atunci, “catalizatorul necesar pentru coerenţa politicilor macroeconomice”. Așa cum am anticipat încă din 2010, o astfel de țintă va putea fi atinsă abia în jurul anului 2020 (desigur, dacă euro va mai exista).

Adoptarea euro reprezintă singura provocare pe care nu o poate înfăptui, deși a dorit să-și treacă și această realizare în bogatu-i palmares. După aproximativ un sfert de secol la BNR, e firesc să aibă un palmares bogat, chiar dacă nu au lipsit și episoade controversate, pe care vă propun să le trecem în revistă. Continuă lectura