Una dintre cele mai bune zicale din România contemporană este ”vrem o țară ca afară, dar să nu înceapă cu noi”, expresie a faptului că de peste trei decenii visăm să trăim ca în Europa Occidentală și visul ăsta pare Fata Morgana, dând mereu vina pe cei din jurul nostru, fără a conștientiza efectele acțiunilor proprii. Un fel de ”vede paiul din ochiul altuia, dar nu parul din ochiul său”.
Dacă aș fi de specialitate și aș avea fondurile necesare, aș face un studiu privind inconștiența la români, pornind de la mentalitatea atât de răspândită a lui ”mie nu mi se întâmplă!”. Și aș da teste psihologice celor care au făcut accidente auto pentru că aveau anvelopele prea uzate sau nu le țineau frânele, celor care traversează pe roșu, părinților care dau șpagă ca să le ia copilul carnetul și apoi fac praf mașina, dar și altora fără legătură cu circulația rutieră: nefericiților care au suferit arsuri grave de la petarde, patronilor de localuri care nu respectă nicio regulă și ajung să provoace toxiinfecție alimentară și prietenilor, inconștienților care pleacă neechipați pe trasee montane dificle, tăietorii de lemne care au defrișat versanții și apoi inundațiile le-au distrus satele lor și ale altora, ”băieților deștepți” cărora li se confiscă mașinile pentru că au aruncat gunoiul pe terenurile de lângă Dâmbovița, etc. Lista este lungă.
Lungă este și lista accidentelor din perioada sărbătorilor din această iarnă: de la intens mediatizatul incendiu de la Ferma Dacilor care nu avea autorizatie de incendiu, instalația electrică subdimensionată, un tv care se încingea excesiv, etc., la clasicele accidente cu petarde și artificii, accidente auto, recuperările salvamontiștilor, etc. Toate astea sunt dovada nu a unui ”stat eșuat” cum spune cel mai impotent președinte din istorie, ci a unor mentalități învechite, cu iz oriental de nerespectare a regulilor, dar cu țipete tot orientale privind drepturile, abuzurile autorităților pe fondul legilor / regulilor neclare sau proate.
Ei bine, nu este așa! În primul rând orice faptă trebuie asumată cu tot cu posibilele riscuri cu care vine. Iar asta pornește de la educație, atât cea de acasă, cât și cea de la școală, din societate. De greșit, toți greșim la volan, de exemplu, că faci o depășire greșită, că te duci pe sens interzis nou introdus, că te grăbești și treci pe galben, se poate întâmpla. Dar dacă după aceea conștientizezi ce ai greșit, poate nu te mai faci aceeși greșeală data viitoare. Persiști într-o astfel de greșeală doar dacă ești prost sau inconștient. Deși la noi e obiceiul să-i facem proști pe toți din jurul nostru, realitatea este că inconștiența primează.
Când am făcut școala de șoferi, instructorul mi-a dat un sfat: de fiecare dată când ajungi acasă după ce ai făcut un drum cu mașina, rememorează traseul și gândește-te ce ai greșit, ce puteai să faci mai bine, astfel încât data viitoare să ții cont. Dacă ai schimbat forțat de împrejurări banda fără să te asiguri, chiar dacă nu venea nimeni și nu s-a îmtâmplat nimic, analizează și vezi dacă nu cumva era mai bine să pui frână! Sfatul ăsta îl aplic și astăzi și pot spune clar că m-a ajutat și așa voi face și în continuare. Din nefericire, nu toată lumea are șansa unui instructor atât de bun și, evident, m-a ajutat și restul educației primite.
Dar cum ar fi să extindem această filosofie șîn viața noastră și chiar să învățăm din greșelile celorlalți? Bunăoară, să ne întrebăm cum e posibil ca după Colectiv să apară un caz precum cel de la Ferma Dacilor?! Nu este mare lucru să te gândești cam ce se poate întâmpla când nu respecți mai multe reguli în același timp. OK, nu ai schimbat televizorul ăla de încingea că ai zis că merge și așa, dar chiar nu te-ai gândit că este un risc suplimentar care vine peste faptul că nu ai instalația electrică pusă la punct, care vine la pachet cu faptul că instalația antiincendiu nu funcționa,, că pensiunea era din lemn, poate și ăla netratat ignifug tot din economie de bani (că prea a început repede să ardă și să scoată fum gros). Sunt prea multe adunate ca să nu se întâmple o tragedie. Nu vreau și nici nu-mi place să judec oamenii, dar consider că este un caz de inconștiență crasă.
Inconștiența vine la pachet cu șpaga. Prea multe probleme cu autorizațiile ca să nu ne gândim la șpagă. Nu neapărat sub forma unui plic cu bani, ci și ca masă pentru ISU, reducerea permanentă pentru polițiști și or mai fi și altele, că nu m-ar mira. Când inchizi ochii la chestii mari, ai cel puțin o vină morală, iar instanța va decide dacă și răspundere legală.
Mentalitatea românească a șpăgii are influențe orientale, dar a fost dusă în comunism la un nivel superior, iar în anii `90 s-a desăvârșit din cauza unei proaste înțelegeri a libertății care a fost tolerată prea mult timp. Așa că a împins limitele lui ”mie nu mi se întâmplă!” la un nivel al inconștienței care ne vizează pe toți.
Iar asta începe cu noi toți. Începe de la a nu mai da șpagă la ITP și la service că știi tu că mașina e OK sau să schimbi plăcuțele de frînă ”la un băiat din cartier că e mai ieftin” până la a plăti parcarea și dacă stai 5 minute sau biletul de autobuz deși mergi doar o stație.
Lucrurile astea se adună în timp. Și cele bune, și cele rele. La cele adunate mai punem și puterea exemplului. Apropo, de foarte mulți ani când o mașină oprește la trecerea de pietoni ca să traversez, eu îi mulțumesc dând din cap sau pur și simplu ridicând mâna. Nu sunt singurul, evident, dar abia acum am întânit și eu un pieton care mi-a mulțumit pentru același lucru și chiar m-am simțit bine.
Sigur, poate că e greu să intrii la un restaurant unde iei masa cu soția și să întrebi de autorizația de incendiu, că te gândești că poate asta îți va strica seara, dar dacă vrei să faci nunta acolo….chiar trebuie!
Știu pe mulți dintre voi care gândiți ca mine și totuși mai căutați o ”rezolvare românească” cu scuza clasică ”așa funcționează lucrurile în România”. Da, așa funcționează deseori, dar dacă vrei să funcționeze lucrurile bine, prima condiție este ca tu să respecți regulile scrise și nescrise. Prea ne jucăm cu focul!
A mai trecut un an. Când, cum, în ce fel ….dificil de spus. Ludy spune că n-a înțeles nimic din anul ăsta. Nu mă miră, până la urmă a reușit să termine încă o facultate la 50 de ani, ceea ce e wow!
2023 a fost un an bun, dar care m-a agitat enorm, în special datorită birocrației multor acte pe care le-am avut de făcut la mai multe notariate din provincie. Pe de altă parte o presiune a venit din interiorul meu, dată de modul în care vreau să evoluez și anume să mă simt bine eu cu mine însumi, m-a împins să nu mai am răbdare și să mai suport ”rahaturi” de la nimeni, indiferent că suntem prieteni de zeci de ani sau ne știm de 3 zile. Cei care mă știu de ani de zile au crezut că e doar o perioadă în care sunt mai vehement decât de obicei….Nu! Pur și simplu nu mai vreau să mă încarc cu ”rahaturi”. Vrei să te ajut și dacă pot o fac, din toată inima. Dar dacă ai frustrări și alte probleme pe care nu le stăpânești niciodată și doar provoci și te descarci pe cine se nimerește și mai ai senzația că ți se și cuvine, atunci n-are rost să ne mai deranjăm unul pe altul. Am împlinit 50 de ani, mă simt de 30, de ce să nu mă folosesc de ce m-a învățat viața?!
2024 va fi un an foarte interesant. Să sperăm că și bun!
Conform obiceiului, închei cu superlativele anului 2023, pe care le scriu în primul rând pentru mine, ca să rețin de pildă că este anul în care l-am descoperit pe Kundera, dar și pentru voi dacă sunteți deschiși la recomandări.
Teatru
Am văzut vreo 20 de piese de teatru, aproape toate foarte-foarte bune, e foarte greu să remarc un spectacol sau un actor în detrimentului altuia.
Cea mai bun spectacol: ex aequo ”Casa de la țară” de Donald Margulies, traducere, regie și ilustrație muzicală Claudiu Goga și ”Tatăl” de Florian Zeller în regia lui Cristi Juncu.
Cel mai bun actor: Medeea Marinescu pentru interpretarea antologică din deja clasica piesă ”Străini în noapte”
Carte
Cea mai bună carte citită: Identitatea de Milan Kundera.
Film
Estimez că am văzut aproximativ 70-80 de filme (ținând cont de numărul de ratinguri pe care le-am acordat pe IMDB), nu e chiar cel mai bun an al meu, dar sunt mulțumit.
Câteva mențiuni speciale pentru A Man, The Banshees of Inisherin, The Tender Bar și mai vechiul Another Earth.
Muzică
Aici e cel mai simplu că statisticile Spotify sunt un bun barometru pentru ce ascult. Trupa cea mai ascultată a fost James, melodia True Faith – New Order, iar dintre trupele autohtone …oarecum ironic…Toulouse Lautrec
La mulți ani, dragilor! Un 2024 cu sănătate și bucurii vă doresc!
Fumez și îmi beau cafeaua lângă fereastra bucătăriei. Se simte că e septembrie, e prima dimineață în care cafeaua se răcește înainte să o termin. Moment bun să dezbat cu mine însumi despre lume și viață. Odată cu trecerea anilor, prieteniile evoluează. Majoritatea în altceva. Știm cu toții că puține prietenii trec testul timpului, dar câte dintre ele rămân prietenii dedicate și puternice, autentice?! De fapt, oamenii evolueaza diferit. Unii își mențin sistemul de valori aproape neschimbat, conservatori 100% și/sau consecvenți până în pânzele albe. Alții se schimbă…în bine, în rău…dar cine suntem noi să-i judecăm?! Fac în curând 50 de ani și, fără vreo criză a vârstei, îmi dau seama ca prietenii din ultimii 25 de ani, da cei de după facultate, da cei de la job, da cei cu care am petrecut zile și nopți în concedii, cu care am urcat munții mei și munții lor (și la propriu, și la figurat), cu care am făcut atâtea grătare și am băut atâtea sticle de bere și, da!, cei pe care i-am sunat și m-au sunat să ieșim în parc sau la munte cu copii…ei bine, ne depărtăm unii de alții ca niște magneți care inițial s-au atras, dar acum se resping. Dacă discuți mereu aceleași subiecte fără a veni cu ceva nou, nu neapărat ceva creativ, dar nu să repeți aceleași lucruri, atunci relația devine plictisitoare sau chiar toxică. Ajungi acasă și te întreabă soția ce mai face X…”bine, cu serviciul, cu casa, iar se plânge de nevastă-sa că se duce cu capul că e maniacă cu curățenia și-l ceartă că se duce cu băieții la meci. Y cam la fel, îl știi că n-are niciun stres și a făcut mișto de X, dar s-a pilit și a început să vorbească numai tâmpenii. Z a fost din alt film, că a venit chitit să vorbească despre Eliade, dar era agresiv de nemulțumit că nu prea se fac filme și nu se montează piese de teatru după operele sale. Plus că m-a enervat că îl laudă de aiurea pe Cărtărescu, tot nu a înțeles că e umflat cu pompa și cam atât” Și uite așa o dată, de două ori, de ț ori până îți bagi picioarele sau ce ai la îndemână și preferi să stai acasă, conștient că nu e bine să judeci oamenii și, nu în ultimul rând, poate și ei au de spus lucruri similare despre tine. Și atunci observi după câțiva ani că te-ai văzut mai rar cu ei pentru că ai tot amânat atunci când aveai treabă, deși pe vremuri îți făceai timp cumva. Îți spui că e și vârsta, și la tine, nu doar la ei, că poate e normal, că te-au ajutat la cărat mobilă și la o înmormântare și, stai!, îți dai seama că omul ăla ți-a fost alături la bine și la rău aproape la fel ca nevasta. Și totuși…așa cum unii divorțează de partenerul care este iubirea vieții lor, probabil una dintre cele mai groznice experiențe de viață, alții rup prietenii de zeci de ani, de o viață cum se spune. Nu reiau ideea din The Banshees of Inisherin, acolo e altă treabă, dar o prietenie ruptă doare mai mult decât un deget tăiat. Uneori însă lucrurile se schimbă și în viața ta apar sau reapar oameni noi, cu care parcă rezonezi. Reapar prietenii din școală sau din liceu, de undeva din trecutul tău…unii apar și dispar, alții se înființează acolo și se dau greu plecați, poate ei au senzația că rezonează cu tine, dar tu nu…știți ce spun că toți trecem prin aceste întâmplări banale ca frecvență, dar în esență importante pentru sănătatea noastră emoțională. Sau cel puțin importante pentru mine. Cred că dacă le ignorăm sau le ascundem sub preș nu este bine, dar asta e deja altă discuție, așa că revin la ideea că (re)apar oameni în viața ta și ai sentimentul că este un om cu care poți să și filosofezi, dar poți și să ieși la bere. Dar ești circumspect, cumva ca să nu repeți istoria. Bine, dacă ești prost sau paranoic te întrebi ce o vrea ăla de la mine, ce interes are, cu ce frustrări vine și cu ce o să mă streseze. Dacă ești matur cât de cât, descoperi dacă e ceva în neregulă destul de repede, doar nu este și actor și securist și spion sovietic, deci p-asta o scoatem din calcul după o anumită vârstă, așa că problema se pune doar dacă investești sau nu într-o nouă relație. Dacă reapare prietenul din copilărie și vezi că rezonezi (știu că repet cuvântul ăsta cam des, dar e cel mai potrivit) cu el, atunci e suficient sa vezi că și el simte același lucru și vă puteți deschide amândoi sufletul. Alteori omul este schimbat muuuult și prietenia se naște în timp, esențial e să fii deschis, dar și pregătit să-i dai un dos de palmă dacă devine măgar și să treci mai departe. Cum – necum…prietenii mei care vor citi aceste rânduri-gânduri se vor regăsi cumva pe ei sau pe alții. Mizez cumva că toți sunt deștepți și au suficient de mult bun simț să nu întrebe detalii. Includ aici un prieten care m-a supărat de mai multe ori în ultima vreme (stai calm că nu te ghicești singur) și unul care s-a supărat de nu mai vorbește cu mine de câteva săptămâni pentru că avem concepții diametral opuse pe un subiect sensibil. Ce au în comun acești doi oameni care nu se cunosc între ei, deși de fiecare mă leagă o veche prietenie? Am evoluat spiritual diferit. Ne-am ajutat cumva să evoluăm și să ne învățăm lecțiile de viață, fiecare este pe un vârd de munte, dar altul. Vă mulțumesc că și cu ajutorul vostru am ajuns aici. Următorul vârf de munte mă așteaptă și cumva știu cine mă va ajuta să-l urc.
Anul 2022 a fost relativ atipic pentru mine, două jumătăți de an diferite semnificative, extreme chiar, cu experiențe, cu bune și rele, așa cum e viața. Am împlinit 49 de ani, varsta pecare spiritualitatea orientala o asociază cu atingerea maturitatii depline, pornind de la premiza ca dureză 7 ani să dezvolți o chakră, pentru toate 7 e nevoie, așadar, de 49 de ani. Sper să fie chiar așa! 🙂
Deși mulți în jurul meu când aud de 2022 spun ”ducă-se!”, gândindu-se la războiul din Ucraina, la criza economică aflată abia la început, la ROBOR-ul care a luat-o razna, la eșecul aderării la Schengen, etc., eu – în nota mea obișnuită de ”copil optimist” mă gândesc cu ce sunt mai bun decât anul trecut pe vremea asta și chiar mă simt bine!
Oarecum paradoxal, anul a fost împărțit în două tot de …COVID!
În prima parte mai mult am citit și am vizionat o mulțime de filme de referință aflate in wishlist-ul meu de pe IMDB, care acum numără ”doar” 479 filme. Sezonul cald a început cu un weekend superb la mare, întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, plus o vara spectaculoasă, cu mai multe locuri memorabile ….revenirea mult așteptată pe Vf. Bătrâna (Cindrel), ziua superbă cu Parcul dendrologic Simeria, Giardini di Zoe – Grădinile Banpotoc și Muzeul Aurel Vlaicu, si Muzeul Aurel Vlaicu, Sarmizegetusa Regia, biserica de piatră din Densuș, etc.
A doua parte a fost marcată de deschiderea totală a teatrelor și mai multe weekend-uri în afara Bucureștiului, în special cel cu drumeția la Schitul Pătrunsa, dar totodată și o perioadă obositoare cu multă muncă la job, dar și rezultate de care sunt mândru. Dar să revin la teatru – deși reușisem să vad câteva piese și în primăvară, în toamnă pot spune că am reușit să mă răsfăț, doar la 2-3 piese nereușind încă să prind bilete.
Așadar superlativele anului 2022….să sune trompetele!…TATATAAA!
Teatru
Cel mai bun spectacol: ”Regele moare” de Eugène Ionesco, Regia: Andreea și Andrei Grosu, cu Rebengiuc magistral la aproape 90 de ani, Mariana Mihuț la „doar” 80 de ani o regină cu rol de regina!, iar Ana Ciontea, Florentina Țilea, Șerban Pavlu și, nu în ultimul rând, Richard Bovnoczki le au dat replica pe masură.
Cel mai bun actor: Richard Bovnoczki. În primul rând pentru interpretarea din ”Adio, domnule Haffmann”, dar și pentru cele din ”Regele moare” și ”Orchestra Titanic”.
Carte
Cea mai bună carte citită din literatura română: ”Mirii nemuririi” de Radu Aldulescu
Cea mai bună carte citită din literatura universala: ”La sud de granita, la vest de soare” de Haruki Murakami
Mai multe mențiuni speciale pentru filmele din 2021 ”oscarizate” în 2022: Belfast, The Worst Person in the World, CODA, Drive My Car și Licorice Pizza.
Muzică – am continuat să ascult tot James și alte trupe de Brit-rock. Vorba aia dacă e un cântec mișto și nu știi cine cântă, sigur e o trupă britanică. 🙂
Cam atât despre 2022….doar e un blog de minte, inimă și literatură, nu?
Vă urez un 2023 în care să fiți cât mai sănătoși și să evoluați în toate planurile personale – spiritual, familial, profesional și al tuturor viselor pe care vi le doresc împlinite!
Războiul nu este o opțiune decât pentru cei care-l pornesc. Celelalte state pot încerca să-l evite, dar nu au nicio garanție că vor reuși. Acesta este unul din motivele pentru care au apărut alianțele militare. În orice alianță sunt unii mai slabi și alții mai puternici ca număr de soldați sau tancuri/avioane, ca dotări, ca implicare, în funcție de aceste aspecte având de spus mai mult sau mai puțin.
Cam așa a fost și cu NATO. A fost alegerea noastră. A cvasi-majorității populației. Dacă vă aduceți aminte, vă reamintesc că sondajele din Europa de Est arătău că populația României este cea care-și dorește cel mai mult aderarea la NATO. Logic și normal…după vreo 250 de ani în care rușii au venit pe aici de vreo 10-15 ori și de fiecare dată am avut de pierdut, comportându-se violent și grobian. Chiar dacă nu știm multă istorie, dar măcar știm ABC-ul istoriei: cum au furat mișelește Basarabia și Bucovina de mai multe ori, cum s-a comportat armata rusă în 1944 și cum au implementat o conducere comunistă bolnavă psihic care a distrus elitele României.
De aproape 18 ani, România face parte din cea mai puternică alianță militară și beneficiază de cea mai mare securitate pe care a avut-o vreodată. Știu, e deja o platitudine, dar acest aspect este unul esențial, mai mult decât orice gargară.
Nu ne convine că e prima oară când se întâmplă lângă noi. În Irak și Afganistan era oarecum departe, posibilități reduse de a suferi local ceva. Dar ne-am făcut datoria și am arătat seriozitate. Acum este altceva, dar asta nu înseamnă că trebuie să schimbăm paradigma. Ca și în viață, nimeni nu-ți garantează că va fi bine…chiar și în alianță, pot apărea tot felul de situații și să se piardă războiul sau să ne trădeze un aliat, dar asta nu înseamnă să uităm cine suntem și din ce alianță facem parte.
Sunt destui care visează tâmpenii, inclusiv ”să întoarcem armele”. Unii doar pentru că sună sau că ar fi spectaculos. Dar mai ales pentru că avem mulți concetățeni incapabili să-și asume răspunderea și gândesc cum ar face ei într-o astfel de situație. Avem politicieni slabi, dar – slavă-Domnului! – nu atât de inconștienți încât să se ducă și ei pe această fentă rusă a manipulării.
De la Iohannis la Șoșoacă și de la primarul din Dolhasca până la premierul Ciucă, indiferent cum ne raportăm, găsim indivizi care astăzi spun una, mâine spun alta. Apropo, Șoșoacă spunea în prima săptămână de război că e teatru ieftin, că în Ucraina nu e război, iar acum aberează despre neutralitate și ”pacea de la București”. E amuzantă pentru cine gândește un pic, dar e periculoasă pentru că atrage prostimea după ea!
Este lecția noastră de maturitate pe care trebuie să o jucăm cinstit, corect, așa cum suntem noi ca popor sau cel puțin marea majoritate a românilor. Nu există o soluție 100% sigură, dar de ce putem fi 100% siguri este că rușii își vor bate joc de noi mereu. Cine vrea asta?!
Faptul că Zelenski e un om de paie, departe de a fi un erou așa cum e promovat de media sau faptul că americanii au întreținut focul până a izbucnit conflictul, nu trebuie uitate. Dar dacă SUA face o greșeală sau mai multe, nu înseamnă că Rusia totalitară este un pic frecventabilă! NU!
Încă trăiesc bunici care au trăit ”live” ororile rușilor. Dacă au scăpat pentru că nu au trecut pe la ei prin sat sau pentru că nu au fost deposedați de pământuri și bunuri, asta nu înseamnă că lucrurile alea nu au existat. Sigur, au existat și trădători români, ferm convinși in incultura lor (sau pentru bani!) că îndreaptă lucrurile. Dar și astăzi avem probleme generate de distrugerea elitelor în anii ’50 din cauza rușilor care și-au impus doctrina comunistă cu forța unui pedofil violator.
Conflictul din Ucraina poate dura mult, criza poate dura foarte mult. Dar trebuie să fim oameni și să ne păstrăm verticalitatea. Nu este nimic rău că suntem în NATO, dimpotrivă! Trebuie să fim mândri că suntem români membrii ai NATO. Iar cu nebunul de putin (da, special scris cu literă mică) nu este nimic de făcut…doar de aruncat la groapa de gunoi a istoriei.
P.S. Să nu uităm că Stalin a omorât mai mulți ruși decât Hitler.
După 45 de ani de istorie mistificată de comuniști și apoi mistificată 30 de ani de incultură și curente antinaționale mondene, publicul larg este debusolat și împărțit în tabere așa cum au fost mereu românii: între steliști și dinamoviști, între pesediști și peneliști sau, mai nou, useriști, etc. Că așa sunem noi mereu dezbinați fifty-fifty, că dacă se rupe echilibrul, cealaltă tabără are mereu grijă să fie cât mai vocală să pară că-s mulți.
Asa și acum, în prag de război. Majoritatea pro-rusă din România este dată de cei care știu doar istoria învățată la școală în anii comunismului și-s iremediabil prinși de propagandă rusă, deci cei cam peste 45-50 ani. Argumentele lor sunt specifice manipulării, concentrându-se doar pe ce le convine, fără niciun fel de substanță. În mod voit nu vreau să comentez absolut deloc jumătățile de adevăr invocate de aceștia pentru că scopul lor este ca lucrurile să fie neclare și discutabile. Doar așa pot obține avantajul pe care și-l doresc: dezbinarea.
În materie de istorie, cultura românilor de peste 50 de ani este dată de manualele școlare în care se vorbea de ajutorul ”prietenesc” dat de poporul rus și filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, despre care se știe că au avut o importantă componentă de ficțiune. Probabil și o doză mare de nostalgie, dat fiind faptul că oamenii au tendința să vadă cu ochi buni tot ce s-a întâmplat în anii frumoși ai tinereții.
Dar hai să ne uităm doar 5 minute la un film care ne arată cele 13 vizite ale rușilor în România și pe scurt ce a însemnat asta pentru România:
Așadar, dacă rezumăm aceste lucruri la aspectele esențiale, este evident că dorința rusească de a domina această zonă, obsesia pentru flancul sudic și controlul strâmtorilor Mării Negre, ne-au făcut mult rău. Și am să dau doar trei exemple.
În 1812 când au semnat pacea cu Napoleon, au falsificat în mod grobian harta pentru a anexa Bucovina de Nord.
În 1878, când trupele ruse au refuzat să se retragă rămânând pe teritoriul României ca trupe de ocupație, au declarat Giurgiu ca port rusesc, iar în Dobrogea au avut un comportament barbar cu populația (tâlhării, violuri, crime, etc.), ceea ce a determinat o parte a populației să migreze spre Muntenia, iar alții în sud pe teritoriul bulgar al Imperiul Otoman. Da, repet, românii au preferat să se întoarcă sub ocupația musulmană decât sub cea ”ortodoxă” rusească.
După 23 august 1944, s-au comportat tot ca o trupă de ocupație, deși România a participat pe frontul de Vest cu un efort de război important. Deși trupele germane stătuseră ultimii 4 ani în România, s-au purtat decent, fără a stresa populația. Bunicii mei povesteau cum soldații germani ofereau pe stradă copiilor ciocolată, iar când au venit rușii își ascundeau fetele pe unde puteau ca să nu fie violate. Și asta în București! Despre barbariile din țară se pot scrie romane întregi. Apoi, în 1945 când România era a patra ţară cu efective pe frontul împotriva Germaniei, Marea Britanie a propus să ni se acorde statutul de țară cobeligerantă, dar URSS-ul s-a opus. Mai mult, ne-au fost impuse condiţii grele, politice şi economice, atât prin Convenţia de la Moscova din septembrie 1944, cât şi prin prevederile Tratatului de pace semnat în 10 februarie 1947.
Cred că este suficient pentru cine are o minimă deschidere. Că pentru nostalgicii și filorușii îndoctrinați și activi în aceste zile, nu cred că există leac…poate o deportare în Siberia pe post de vizită de lucru!
Pentru cine vrea ore suplimentare de istorie recomand înregistrarea unei emisiuni în care istoricul Alex Mihai Stoenescu explică argumentat care-s cele ”10 motive pentru care nu-i iubim pe ruși”.
2021 e pe sfârșite, 2022 stă să-nceapă, un fel de Regele a murit! Trăiască Regele!
Anul 2021 a fost un an interesant și, cum spune chinezu’, să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante. Sigur, treaba asta este relativă, cel puțin din punct de vedere istoric nu cred că au fost vremuri plicticoase, poate cel mult în țări mai liniștite, neimplicate în războaie, mai puțin lovite de crize. Acum suntem în plin război informațional, criza economică a început, dar …să fim optimiști! Istoria este ciclică, vor urma vremuri mai bune.
Anul ăsta am avut mai multă tragere de inimă la citit, am vizionat ceva filme bune și am făcut multe alte lucruri interesante. Activitățile turistice mi-au umplut sufletul de bucurie și sunt amintirile mele speciale din 2021, mai ales concediul în Maramureș și (re)descoperirea unei zone frumoase în Argeș unde am fost de vreo 5 ori anul acesta – văile Vâlsanului, Robăii, etc. – și unde sigur o să mai merg mulți ani de acum înainte. Am mai descoperit mănăstiri frumoase, unde slujesc preoți cu har care-ți umplu sufletul, atât la doi pași de București (Bolintin, Sămurcășești, Glavacioc), cât și un pic mai departe (Turnu – de Prahova, Aninoasa – de Argeș, etc.). Cele mai memorabile zile au fost weekend-urile de la începutul verii când am fost la Mănăstirea Rupestră Șinca Veche și mai ales minunata duminică petrecută la Trovanții din Buzău (Babele de la Ulmet). Sunt atât de multe locuri frumoase în țara asta încât e suficient să exploatezi o zonă oarecare cu mașina și pur și simplu vei fi uimit.
Teatrul a fost o bucurie rară din motive de pandemie. Am fost la Oden la ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, un recital actoricesc excepțional al Doamnei Carmen Tănase. Poate că Adrian Titieni nu a fost chiar la nivel de Richard Burton, dar îndrăznesc sa spun că mi-a plăcut mai mult de Carmen Tănase decât de Liz Taylor. Și am mai fost la ”Artă” la Bulandra, o comedie savuroasă cu Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Gheorghe Ifrim.
Anul ăsta chiar am văzut multe filme și, cu noroc, majoritate chiar bune, de calitate. De prin vară, când am văzut trailerul, și până ieri am crezut că French Dispach este filmul anului, Wes Anderson realizând un film aproape la fel de bun ca Grand Budapest Hotel și filmat oarecum similar (regie genială, cea mai bună din ce am văzut la filmele din 2021).
Dar aseară am văzut Don’t Look Up și spun că acesta este filmul anului! Este o excelentă satiră asupra societății actuale – probabil se dorește doar pentru societatea americană, dar e universal valabilă. Ca impact, Don’t Look Up este la nivel cu ce a fost American Beauty în 1999, în rest e total altceva. Am văzut că unii îl compară cu Idiocracy și nu-i pot contrazice, dar cred – și sper! – ca impactul să fie mult mai puternic asupra oamenilor. Eu unul abia aștep să-l revăd și să-l pătrund mai bine.
Cea mai bun film vechi văzut în 2021: Contact (1997)
Cea mai bună comedie văzută în 2021: Honeymood (2020)
Cel mai bun scurt metraj văzut în 2021: Utopia (2019)
Muzical, 2021 a fost anul celor de la James, care au scos albumul ”All the Colours of You”. Nu (neapărat) că sunt eu fan James, dar albumul este foarte bine realizat, cu piese una și una! O mențiune specială pentru Magic Bus:
Sunt două cărți care mi-au marcat anul: ”Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” de Murakami și ”Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel – Autobiografia”.
Cam așa…se puteam și mai mult, și mai bine, dar sunt mulțumit!
Vă urez dragii mei un 2022 spiritual, cu sănătate maximă și plin de bucurii care să vină fix de unde le așteptați mai mult! La mulți ani fericiți!
Anul acesta s-au împlinit 30 de ani …de când aveam 18 ani 🙂 Dar nu de majoratul meu este vorba, ci de muzica anului de grație 1991. Cred că toți rămânem cumva fideli muzicii din tinerețe. Că e la 18 ani, la 15 sau 20, e altă treabă, dar pentru toți formațiile, stilul în care se cânta în acei ani ne marchează.
Probabil am mai spus pe aici: 1991 este cel mai bun an al muzicii rock din generația mea. Argumentul e simplu: marile trupe ale vremii au scos albume legendare. Albumul meu preferat este Achtung Baby al celor de la U2, probabil cel mai bun al lor, absolut toate piesele LP-ului fiind senzaționale. Pentru mine e albumul care l-am ascultat cel mai des în ultimele 3 decenii, mai ales după prima mea vizită la Berlin în ’96 care consider că m-a ajutat să deslușesc mai bine atmosfera albumului.
Dar 1991 este și anul în care Metallica a scos „Metallica ’91” (zis și The Black Album), al cincilea și cel mai de mai de succes album al lor. Generații după generații ascultă și astăzi Nothing Else Matters, Unforgiven, Wherever I May Roam sau Sad but True. Sound-ul cel mai bun al formației a fost în perioada cu Jason Newsted la bass. Știu că pentru fani e un sacrilegiu să spun asta, Cliff Burton fiind mai spectaculos și mai creativ. Însă Jason a creat un echilibru în linia melodică a formației cum nu vezi decât pe cele cele 4 albume în care este el prezent: …And Justice for All (1988), Metallica (1991), Load (1996) și Reload (1997). La 10 ani de la „Metallica ’91”, Jason Newsted părăsea formația și tot ce a urmat nu a mai sunat pe gustul meu.
”Rivalii” lor de la acea vreme, Guns N’ Roses au scos dublul LP Use Your Illusion I & II cu faimoasele November Rain (poate cel mai bun blues rock al anului!), Don’t Cry, You Could Be Mine, Live and Let Die, etc. Mie mi-a plăcut mai mult I decât II pentru influența lui Izzy Stradlin. Guns a fost o trupă mare atâta vreme cât Slash și Izzy lucrau împreună, apoi s-a dus doar în jos. Poate pentru că e greu să încapă două săbii în aceeași teacă. Păstrând proporțiile, nu-l poți acuza pe Izzy pentru plecare așa cum nu-l poți acuza nici pe John pentru destrămarea Beatles. E viața fiecăruia și nu i OK să judecăm alegerile. De altfel, Izzy a explicat la vremea respectivă alegerea făcută: „Once I quit drugs, I couldn’t help looking around and asking myself, ‘Is this all there is?’ I was just tired of it; I needed to get out.”
Blood Sugar Sex Magik – albumul celor de la Red Hot Chili Peppers. WOW! Ce album! Nu doar că e cel mai bun album al lor, dar a marcat istoria rock-ului și a influențat o mulțime de trupe care au urmat.
Out of Time, deși nu este cel mai bun al celor de la R.E.M., este și el un album de referință. Am fost surpins să aflu că Time l-a inclus în Top 100 albume ale tuturor timpurilor, dar pentru ”Loosing my religion” pot să accept ideea. Deși mi-a plăcut mult mai mult Automatic for the People (1992), Out of Time îmi face plăcere să-l reascult oricând!
Lista e foarte lungă: Rod Stewart- Vagabond Heart, Dire Straits – On Every Street, Genesis – We Can’t Dance, Pearl Jam – Ten, Van Halen – For Unlawful Carnal Knowledge, Ozzy Osbourne – No More Tears, Soundgarden – Badmotorfinger, Skid Row – Slave to the Grind, etc. O notă specială pentru Scorpions care nu a lansat un album, ci celebrul single Wind of Change.
Am început cu Achtung Baby – albumul meu favorit, dar vreau să închei cu două albume de suflet:
Queen – Innuendo. Este mai mult decât ultimul album cu Freddie sau altă metaforă de acest gen. Innuendo era o întoarcere la rădăcini pentru Queen și nu poți să te întrebi ce ar fi urmat după, mai ales că performanța artistică este la superlativ pe acest album atât componistic, cât și ca interpretare. Am ascultat albumul ăla de câteva zeci de ori în cele vreo două luni din septembrie când am găsit caseta la un magazin de pe Bd. Elisabeta și 24 noiembrie 1991 (data morții lui Freddie), dar nu mă băga nimeni în seamă cu gândul la trupele mai tinere. După 25 noiembrie era bătălie pe caseta aia…
Nirvana – Nevermind. L-am descoperit ”abia” în 1992 și probabil că l-am ascultat în continuu de vreo 100 de ori, fără exagerare. Este albumul generației mele, iar asta nu o spuneam doar eu atunci, ci cam toată lumea, iar acum așa scrie și pe Wikipedia. Nevermind a fost considerat victoria rock-ului în fața pop-ului anilor `80, iar asta nu doar din punct de vedere muzical, ci și ideologic. Fără succesul acestui album Pearl Jam, Alice in Chains, Ugly Kid Joe, Smashing Pumpkins, Green Day, Oasis sau Radiohead s-ar fi impus mai greu și mai târziu..
Sigur, sunt nume mari care n-au lansat nimic în 1991, dar au lansat în 1990 sau 1992-93 în același trend de calitate: James, Elton John, Def Leppard, Aerosmith, Rolling Stones, Eric Clapton, Elton John, Extreme, Soul Asylum, Judas Priest, Deep Purple și mulți alții.
Anii ’90 au fost de aur. Și nu doar prin muzică. Dar despre asta cu altă ocazie.
Anul acesta am parcurs în concediu aproximativ 2500 km. Pentru România nu e deloc puțin. Pentru mine nu este o noutate, totuși voi aborda și subiectul circulației rutiere în România în această postare sau într-una viitoare. Au mai fost concediile în Apuseni, cele din Moldova, zona Cheile Nerei sau cele din Grecia, sunt însă niște diferențe. Anul acesta am ales Maramureș. De fapt, era o dorință a noastră mai veche, din 2008 tot am vrut să facem acolo un concediu și vreo 4-5 ani la rând a trebuit să renunțăm când aflam de inundații.
Eu am mai fost în MM. Se întâmpla în urmă cu 35 de ani, când am fost în tabără la Baia Mare cu cel mai bun prof de gimnaziu pe care l-am avut… Dl. Niță, prof de istorie de mare calibru, pedagog de excepție și om de caracter , ne-a plimbat în cele 10 sau 12 zile ale taberei prin (aproape) tot Maramureșul. Mi-au rămas de atunci 3 lucruri pe care mi-am dorit să le revăd: cimitirul de la Săpânța, Muzeul Florilor de Mina (de Mineralogie) din Baia Mare și excursia spre Creasta Cocoșului. Ultima, nu am reușit să o reeditez după 35 de ani, dar …na!, sunt mereu și lucruri irepetabile sau care te pot determina să te întorci după o perioadă.
Așadar…Maramureș!
În primul rând, conform obiceiurilor mele din ultimii vreo 10 ani, am ”cheltuit” vreo 2 zile ca să găsesc cazarea care să-mi convină, anul acesta s-a numit Pensiunea Acasă în Maramureș, care are o mâncare de nota 10, o curte imensă, jacuzzi, balansoar, cafea și horincă/afinată din partea casei și, nu în ultimul rând, gazde primitoare și prețuri bune!
Sincer, nu știam de dinainte cât de bine am ales pensiunea, că am căutat – ca de obicei – cu Google si am ales-o pentru că este localizată perfect, în mijlocul Maramureșului, ceea ce face ca în aproximativ 1 h de mers cu mașina să poți ajunge oriunde. În 5-10 min intrii pe Valea Izei (la localitatea Vadu Izei) sau la Ocna Șugatag, in 20 ajungi în Sighet sau pe Valea Vișeului, tot de aici ai drum direct spre Baia Mare, ai drumul și spre Cavnic, cred ca sunt suficiente exemple :).Ca idee…dacă te cazezi în Baia Mare, faci 2 h până la Borșa, iar de la Borșa la Săpânța cam tot atât, ori astfel de pierderi de vreme de 4 ore dus-întors chiar nu-s deloc OK pentru concediu.
Noi am mizat pe 9 zile / 8 nopți, pe care le-am petrecut după cum urmează:
Ziua 1: am ajuns târziu în satul Ferești, dar nu regretăm, că ne-a plăcut să vedem Râpa Roșie, să mâncăm excelent la Lemnul Verde din Dej – probabil cel mai bun restaurant la care am mâncat într-un oraș mic (sub 35 mii locuitori). Nu în ultimuș rând, am traversat Țara Lăpușului beneficiind de niște peisaje superbe!
Râpa Roșie
Ziua 2: am început frumos! Mănăstirea Peri-Săpânța, Cimitirul Vesel (colosal!), plăcinte maramureșene, apoi Sighetul Marmației – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (fondatori Ana Blandiana şi Romulus Rusan), Cuiul lui Pepelea, o limonadă bună și o plimbare scurtă prin oraș.
Mănăstirea Peri-Săpânța e un must-see, deși lumea nu se înghesuie, iar administratorii mănăstirii merg pe ideea de a încuia și de a se feri de turiști. E urât, dar trăim în secolul XXI, marcat de demența anti-religie, ceea ce a condus la reacții de conservare uneori exagerate, așa cum este și în acest caz. Totuși…biserica, fie ea și cea a unei mănăstiri, e făcută pentru oameni.
Mănăstirea Peri
Cimitirul Vesel – în ciuda unor voci pesimiste care m-au anunțat răspicat că nu mai e ce știam eu din anii ’80 – continuă să fie o experiență deosebită. Sigur, e cimitir, nu un loc de o mare incarcatura spirituala. Dar este o mare încărcătură de spirit românesc, ăla clasic de a lua c în râs și viața, și moartea, măcar un pic.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o experiență de neratat! Dar – îmi pare rău să o spun – muzeul nu este bibliotecă. Sunt exagerat de multe informații istorice de citit, ceea ce este important pentru vizitatorii tineri sau cei care nu prea știu ce s-a întâmplat în România anilor 1945-1989. Mod normal, ar fi trebuit aceste texte sî fie doar ascultate la cască, iar muzeul să abunde de exemple concrete ale nebuniei comuniste. Sigur, nu toate pot fi reconstituite cu obiecte originale, dar pot recreate pentru că la acest tip de muzeu nu autenticitatea obiectelor este importantă, ci mesajuil / emoția transmisă : jocul de șah cusut în închisoare de Radu Rosetti, săpunul cu mesajul ”Te iubesc”, motocicleta construită de 3 ingineri de aviație (doi de la IAR Brașov), etc. Este extrem de important ca muzeul să fie credibil și să dea de gândit vizitatorilor. Sincer, am văzut destui oameni care veniseră doar să bifeze vizita că așa e trendy…dar și aceia trebuie să afle ce s-a întâmplat ca să perceapă adevărul.
Ziua 3: Valea Izei! Probabil cea mai frumoasă zi! Am ajuns în 3 locuri minunante: Mănăstirea Bârsana, Muzeul Țărăncii Române și Izbucul Izei.
La Bârsana pe platoul acela, nu doar mănăstirea, ci tot complexul în sine reprezintă o bijuterie a arhitecturii. Pacea pe care o simți acolo e deosebită, unică poate, nu am cuvinte multe ca să descriu, dar dacă ați fost în locuri de acest gen, știți sigur despre ce vorbesc. 🙂
Fiind una dintre cele mai celebre mănăstiri din țară, Bârsana nu este ocolită de factorul comercial. Dar nu agresiv și kitschos ca la Voroneț! Bunul simț rămâne prezent și asta e mare lucru!
Ca paranteză…sunt multe locuri unde grupuri mai mici sau mai mari de turiști vin doar ca să le bifeze, să poată să spună că a fost și el acolo, dar sunt total absenți sau chiar plictisiți. Încercați să-i ignorați și o să vă simțiți mult mai bine.
Mai departe, am parcurs practic toată Valea, până la Izbucul Izei. Nu înainte de a ne opri la Muzeul Țărăncii Române. Un muzeu mic, dar cu suflet mare – ca și cel al Doamnei Zubascu, muzeograful institutiei care ne-a povestit cu detalii, folosind regionalisme, dar și ”traducerea” acestora, despre fiecare obiect, legându-l inteligent și cu umor fin de principalele evenimente de viață. Un loc minunat cu un muzeograf 100% dăruit!
Sculpturi în curtea Muzeului Țărăncii Române
Ultimii vreo 4 km din cei 5 km ai drumul forestier care duce la Izbuc, l-am parcurs pe jos pentru că era un brad marișor care acoperea drumul. Probabil era ”opera” mafiei lemnului care are astfel de obiceiuri pentru a diminua numărul celor care îi pot filma sau fotografia. Dar drumul e usor, frumos, era pustiu, iar peisajele de vis…
Spre Izbucul Izei
Ziua 4: După lunga zi precedentă, am zis să fie o zi mai liniștită. Așa că am purces spre Muzeul Satului Maramureșean. Țeapă mare! Cel mai slab muzeul al satului pe care l-am văzut. Deși se întinde pe o suprafață relativ mare (peste cel din București, dar sub cel din Sibiu) și, implicit, te aștepți la ceva pe măsură, dezamăgirea e profundă. Muzeul are multe case vechi, dacă rețin corect, cea mai veche era din secolul 16, dar cu 2-3 excepții sunt foarte prost întreținute… , acoperișul spart, plouă înauntru, curat nu prea se face (am fost acolo un pic după deschidere, urmele de turiști nesimțiți păreau rămase de cu o zi înainte), scânduri lipsă, sfori care să te oprească să intrii un pic măcar în casă sau chiar puse sub lacăt. La fel și biserica de lemn… Cum spuneam, doar cele 2-3 de care vă spuneam sunt amenajate profesionist, cu manechine îmbrăcate cu portul maramureșean, alte obiecte specifice zonei rurale din secolele trecute, în rest praf…și la propriu, și la figurat. Efectiv, lipsa de dezinteres ne-a făcut să plecăm înainte de a vedea totul…este prima oară când pățim așa ceva, noi fiind mari amatori de muzee în general, de cele ale satului în mod special. Mare păcat!
Am fost apoi la Mănăstirea Petrova. De la Sighet vreo 10 km pe Valea Vișeului și apoi stânga vreo 2 km…Doamne, ce frumos! Un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, fără turiști grăbiți și agitați. Liniște, pace și spiritualitate.
Ziua 5: Am fost la Ocna Șugatag. O dată că era zi de târg acolo și astea-s frumoase în orice zonă, apoi ca să ne scăldăm în apa aia sărată, că pentru dupăamiaza era anunțată ploia. Care a și venit la ora 14 fix, cum au anunțat-o 🙂 A fost zi de relaxare și liniște.
Ziua 6: Iar ploaie, de data asta toată ziua! Hai la Baia Mare să vedem Muzeul de Mineralogie, că era pe lista scurtă! Drumul prin Pasul Gutâi e foarte frumos, dar asta am constatat abia la întoarcere, că la dus am prins o ceață de nu vedeai mai mult de 5-7 m. Muzeul de Mineralogie este ceva deosebit și trebuie văzut măcar o dată în viață deoarece conține multe flori de mină cum nici nu-ți poți imagina. Este întreținut OK, e un pic modernizat, dar cam mic față de numărul mare de exponate. Dintr-un film documentar care rula în muzeu am înțeles că-s expuse doar vreo mie din cele câteva zeci de mii pe care le deține. Nu mai spun că majoritatea celor din film erau chiar mai frumoase decât multe din muzeu! Bine ar face să bage un preț mare al biletului, iar cu banii strânși să se extindă și să aibă o securitate sporită.
Ne-am plimbat prin oraș – e frumușel, tipic transilvan, dar nu extraordinar – , Turnul lui Ștefan, apoi am mâncat, iar ne-am plimbat și am plecat spre casă. Ne-am oprit la Baia Sprie să vedem Lacul Albastru, care e mai mult verde 🙂 – doar dintr-o parte se vede un pic turcoaz, dar poate a fost de vină și cerul destul de înnorat …
Ziua 7: Cascada Cailor! Extraordinară! Noi am făcut traseul pe jos dus-întors. Sunt vreo 2 pante în prima jumătate care trebuie abordate fără pic de grabă, altfel taie răsuflarea! Apoi drum frumos, ușor, predominant prin pădure.
Am ales deliberat ziua de sâmbătă ca să fim siguri că va fi mai multă lume pe traseu, aspect important în perioada asta când urșii sunt o mare problemă. A fost OK, dar majoritatea celor pe care-i vedeți în fotografie au ajuns acolo cu telescaunul…
Cea mai mare cascada din România
Ziua 8: Ultima zi trebuia musai să fie o zi în care să stăm mai puțin în mașină. Am dat din nou o fugă la Sighet să luăm niște ”amintiri” gen specialități locale de brânză-șuncă-slănină-etc., dar spre stupoarea noastră erau închise tarabele. Partea faină a fost că am nimerit la o expoziție a retroclubului automobilistic din localitate și am putut admira cam toate generațiile de autoturisme românești aflate într-o stare excelentă, inclusiv o Dacie de Miliție și una de ACR. Plus o Volgă de lux, cu interior de piele bej, care era atracția numărul 1!
Am fost apoi la Oncești și am bănănăit pe dealuri ca să vedem, chipurile, ruinele unei cetăți dacice. De fapt, sunt niște …urme de ruine care – din păcate – vor dispărea probabil în câțiva ani.
Pe drum, la intrarea spre Valea Izei – am făcut ce-am făcut și tot pe acolo am ajuns că ne-a plăcut foarte mult – am trecut pe lângă biserică. Probabil se terminase slujba și oamenii plecau de la biserică și erau îmbrăcați (aproape toți) în portul popular. Am mers pe lângă ei cam 1 km…foarte frumos, o senzație deosebită.
Ziua 9: La dus am mers București – Pitești – Sibiu – Sebeș – Cluj -Dej – Lăpuș – Cavnic – Ferești, multe porțiuni de autostradă, drum rapid în mare măsură, deși aglomerat pe alocuri. La întoarcere am zis să venim pe traseul vechi, clasic: Ferești – Săcel – Salva – Năsăud – Bistrița – Reghin – Târgu Mureș – Sighișoara – Brașov – București. 14 ore, din care o oră și jumătate pauză de masă și o oră bară la bară pe Valea Prahovei (f’king Waze, f’king Google Maps, f’king semafoare Bușteni). Lung, dar frumos. Mai ales zona – necunoscută pentru noi – Săcel – Bistrița – Târgu Mureș.
În concluzie, a meritat! Zona este frumoasă, merită vizitată oricând dacă ești amator de rural, peisaje frumoase, spiritualitate, mers pe munte și multe altele. Inclusiv turism gastronomic.
Pe de altă parte e obositor. Ajungi mai repede în Grecia – Kassandria, deși distanța e de vreo 800 km față de cei 600 km ce despart Bucureștiul de Sighetul Marmației, iar chestia asta e tristă rău. Pe de altă parte, dacă vrei să vezi ce-ți dorești sunt multe drumuri de făcut zilnic, deci timpul de relaxare-odihnă scade.
Încă un aspect. Oamenii sunt faini în MM. Pe lângă faptul că sunt primitori și binevoitor cu turiștii, sunt foarte liniștiți. Numai că au liniștea asta și în circulația rutieră, iar la unii (nu toți!) se transformă în nepăsare inconștientă, care se traduce în pietoni – kamikaze, bicicliști – kamikaze, șoferi care blochează realmente drumurile total aiurea: parchează aiurea, inclusiv în dreptul altor mașini, camioane parcate înainte de curbe cu vizibilitate mică, nu dau semnal, etc. Am văzut și un accident frontal, evident ambele mașini aveau număr de MM…
Totuți, nu am să abordez acum și subiectul circulației rutiere în România, ca să nu dau o notă tristă finalului de articol.
Din contră, vreau să vă încurajez să faceți un drum acolo. E o zonă frumoasă a Românii frumoase!
Carambolul de ieri de pe A2 cu 55 de mașini implicate în care se aflau 155 persoane este o oglindă a modului în care se circulă în România.
Titi Aur este singurul care vorbește de cursuri de conducere defensivă, regula celor 2 secunde, regula fermoarului sau că franarea pe coborâre trebuie să se faca mai devreme ca trebuie învinsă și gravitația. De fapt, este singurul care este luat în seamă de media, pentru că în realitate mai sunt o mulțime de firme care fac astfel de cursuri. Dar puțină lume ia în calcul nu doar oportunitatea unui astfel de curs, dar măcar regulile de bază la care face referire.
Sunt lucruri ma importante care nu se fac sau se fac total greșit.
Primul lucru, și cel mai greu de schimbat, este bunul simț în trafic. Dacă pornești la drum cu ideea că ești ”ești cetățean european și ai drepturi”, inclusiv dreptul de a greși tu, dar nu și ceilalți, nu-i OK deloc. La primul colț înjuri/claxonezi un începător sau pe cineva care a făcut o greșeală (voită sau nevoită), nu faci altceva decât să tensionezi participanții la trafic, iar asta se va cascada prin alte greșeli, tensiunea crește mai mult, alte greșeli etc.
Aici intră și ceilalți participanți la trafic – motocicliști kamikaze, bicicliști care nu se opresc la culoarea roșie a semaforului, traversează pe bicicletă, etc,, ”trotinetiști” care lovesc oameni și nici măcar nu opresc, pietonii care traversează și aiurea, și în fugă.
Toate lucrurile astea pornesc de la 7 ani de acasă. Apoi și de la lipsa educației rutiere. Bine că se fac materii absolut inutile aberante precum Tehnologia, care ”te învață” la clasa a VI-a despre realizarea produselor din lut și ceramică, și alte tâmpenii sinistre similare, dar nu se pot face cursuri despre circulația rutieră pentru pietoni. Acolo unde mai sunt profesori și învățărori old-school, se mai face câte o întâlnire cu Poliția Rutieră în Săptămâna Altfel, dar cam atât. Ceea ce e foarte puțin.
Ieri, în spatele salvărilor se înfigeau și unele autoturisme ale unor șmecherași care vroiau să se bage în față….
Școala de șoferi nu este o școală, ci un curs practic care îți dă un minim minimorum de experiență pentru a ieși în trafic. Cursuri de teorie se țin doar ….teoretic, în realitate este un scurt breefing, o testare cu 2-3 chestionare și cam atât. Instructorii auto nu mai prezintă un minim de mecanică, necesar pentru a înțelege nu doar cum funcționează automobilul, ci mai ales implicațiile în circulația rutieră.
Eu am avut norocul de a nimeri un instructor de nota 10 (Dl. Tătaru), care m-a dus în poligon – deși dispăruse acest tip de examen, m-a învățat pornirea din rampă în diferite situații (evident, acu’ 20+ ani nu exista hill hold control), m-a scos și în trafic liber, dar și bară-la-bară, mai spre sfârșit când nu mai făceam greșeli m-a scos și în afara localității ca să experimentez și alte situații la alte viteze, etc. Câți instructori fac așa ceva astăzi?! Să fim serioși!
Poliția rutieră este una dintre instituțiile publice cele mai depășite de realitate. În urmă cu vreo 12 ani stăteam la coadă la sediul din Pipera că-mi expira permisul, iar puștanii de 18-20 ani din jurul meu vorbeau tare și dezinvolt depre cât au dat șpagă ca să ia carnetul. În sediul DRPCIV!
Că mai apar situații de genul celor de la Suceava, nu trebuie să mire pe nimeni. E tipul de problemă care se rezolvă violent: pur și simplu dați toți afară. Cine este prins – judecat, restul …îmi pare sincer rău pentru ei, dar dacă tolerează astfel de specimene lângă ei fără să facă nimic, atunci să-și găsească altceva de făcut!
Credibilitatea lor în trafic este minimă, din acest motiv mulți șoferi efectiv negociază să le dea doar un avertisment sau cel mult o amendă pentru nepurtarea centurii deși au făcut una gogonată.
Cabinetele medicale care eliberează fișa medicală pentru permis auto sunt în marea lor majoritate o adunătură de medici inconștienți. La ultima preschimbare a carnetului am fost efectiv șocat de modul în care au decurs totul, maxim 15 min…singurul loc în care am fost un pic verificat a fost la oftalmologie, dar asta probabil pentru că port ochelari. Nu pot să-l uit pe medicul de la psihiatrie…un puști care părea drogat și care stătea cu picioarele pe birou ca un cowboy când am intrat (avea ușa deschisă), mi-a pus vreo 2 întrebări de formă, gen dacă am epilepsie, operații la cap sau dacă mă droghez, a semnat și am plecat.
Mai trist este că la fel procedau și cu șoferii profesioniști.
Ăștia nu merită să fie medici, merită să rămână fără dreptul de a profesa.
Obsesia autostrăzilor. Lipsa autostrăzilor este o realitate care are mai mult de-a face cu creșterea cheltuielilor firmelor decât cu necesitățile reale. De fapt, sunt doar câteva zone care nu pot fi deblocate altfel, gen București – Otopeni, Comarnic – Brașov, Pitești – Rm. Vâlcea, Slatina – Craiova, Cluj – Gherla, Brașov – Codlea, Iași – Roman, Constanța – Eforie, București – Buzău. Posibil să fie și altele, dar să avem în vedere că zone precum Sibiu-Deva (faimoasa coadă de la Sebeș!), Timişoara-Arad sau Cluj-Turda, care s-au rezolvat deja cu autostrăzi, nu mai există în prezent.
În schimb există prostie multă. Dovadă cozile de weekend la taxarea podului de la Cernavodă. Se poate plăti online, prin SMS, la benzinărie – ca să nu mai spun că prin SMS se poate face și dupa trecere, în termen de 24 de ore. Degeaba! Oamenii cer o bandă în plus! Nu, puturosule, dai SMS. Eu aș face taxarea la barieră doar pentru străini, pentru români obligatoriu benzinărie, online sau SMS. Nu vrei, lasă că te convingi tu după ce iei amendă!
Nu sunt împotriva autostrăzilor, că am mai multă minte decât băsescu, dar o altă prostie este să gândești o autostradă la traficul actual și nu la cel viitor. Chiar dacă populația este în scădere, traficul va continua să crească.
Pe de altă parte, sunt multe drumuri aglomerate unde este suficient să ai drum european (2 benzi pe sens), sensuri giratorii și câteva șosele de centură.
Majoritatea românilor consideră ca se pricep la circulația rutieră, știu ce este de făcut, inclusiv autostrăzi, plus ca se consideră adevărați ași ai volanului, iar ceilalți niște proști.
Mai este mult până departe!
Toți greșim, nimeni nu acceptă să-i fie luat carnetul pentru o greșeală, fiecare vrea ca schimbarea să înceapă cu altul, nu cu el. Totuși, lucrurile trebuie împinse înainte. Iar pentru asta fiecare participant la trafic este responsabil.
Dacă aștepți să se circule bine și corect ca să fi și tu corect, nu faci altceva decât să te complaci a fi parte din sistemul pe care îl critici.
Blogul unei nopţi de vară 