Articole pe teme sportive
Pozele de la Paralympics Games sunt mereu mai impresionante/impresionabile decât cele de la JO. Este vorba de oameni cărora le lipsește o mână, un picior sau ambele și, cu toate acestea, reușesc în viață ENORM prin simpla lor participare la Paralympics Games. Respect profund tuturor acestora.
Numai respect, respect profund!
Alex Zanardi, fostul pilot de Fomula 1, a rămas fără picioare în urma unui groaznic accident din timpul unei curse din 2001.
Ieri, a câștigat medalia de aur la Jocurile Paralimpice.
Numai respect!
Mai multe: aici.
Chelsea a câștigat aseară Liga Campinilor după un meci frumos, nu prea mult dpdv al spectacolului, ci al determinării celor două echipe, al tacticii, dar și a evoluției scorului.
A fost un meci echilibrat, firesc pentru o finală. Multe – multe aspecte îmi amintesc de finala noastră din 1986.
Di Matteo a aplicat, firesc, tactică de deplasare și a avut toate argumentele de partea sa:
– stadionul lui Bayern (deși fanii englezilor, au fost, ca de obicei, la înălțime)
– lipsa lui Terry (în contextul în care formei bune a lui Mario Gomez, jucător ce se descurcă bine pe spații mai largi)
– jucători care să poată susțină pe tot parcursul meciului un pressing năucitor și să zburde pe contraatac
În schimb, Jupp Heynckes a abordat meciul nu doar ca un meci de acasă, ci ca un meci pe care erau condamnați să-l câștige. Și-a așezat jucărorii ”nemțește” în ideea că golul va trebui să vină la un moment dat. A fost o presiune imensă dacă ne uităm la statistici, dar ocazii cu adevărat periculoase au fost doar câteva. Totuși, a venit golul în minutul 83. Frumos, spectaculos, dar cu noroc.
Imediat au urmat schimbările antrenorilor și aici s-a decis meciul: Di Matteo l-a introdus pe Torres, iar Heynckes face greșeala fatală: îl scoate pe Muller cel care ținuse mijlocul lui Bayern până atunci și intră fundașul van Buyten.
În acel moment mi-am zis că dacă Chelsea egalează, va și câștiga meciul! Scoți pe Muller ca să fie aplaudat de întreg stadionul și riști ca în situația în care vei lua gol (partidă cu englezii, care dau goluri și în prelungiri, doar așa au furat-o și acum 14 ani de la Manchester!) să joci 35 de minute fără coordonator de joc. Ceea ce s-a și întâmplat…nu au mai existat atacuri elaborate, nici limpezime, ci doar pase pe extreme și combinații pe spații mici, uneori și baloane aruncate în careu.
Dacă greșeala ar fi făcut-o Di Matteo, ar fi fost mai de înțeles datorită diferenței uriașe de experiență dintre cei doi.
Uneori, o finală este decisă de greșeala unui jucător.
Aseară finala a fost decisă de greșeala unui antrenor.
În ultima jumătate a anilor ’80 fotbalul românesc era împărțit între Steaua și Dinamo într-o formă de îmi amintește de cursa înarmării dintre SUA și URSS-ul aceleiași perioade. Atât Steaua, cât mai ales Dinamo, au adus jucători cu japca, și-au furat unul celuilalt transferurile, dedesubturile erau la ordinea zilei. Așa se face că a ajuns Andone la Dinamo de la frumoasa echipă a Corvinului, iar Lăcătuș la Steaua de la frumoasa echipă a FCM-ului din Brașov. Deși aflați la echipe adverse, între cei doi s-a legat o prietenie ce durează de decenii.
Ca stelist, îl consider pe Lăcătuș cel mai mare jucător din istoria Stelei, de fapt chiar este din punct de vedere al palmaresului. Andone, în schimb, mi-a devenit antipatic datorită gestului urât făcut la adresa lui Valentin Ceaușescu la un Steaua-Dinamo, dar și datorită meciului catastrofal pe care l-a făcut cu Camerun la CM Italia 1990, când a fost umilit de Roger Milla.
În acest context și fiind probabil subiectiv, nu cred că am înțeles vreodată foarte bine prietenia dintre Lăcătuș și Andone.
Acum, dacă tot se fac vreo 4 ani de când nu mă mai uit la fotbal, poate sunt un pic mai obiectiv. Este al treilea an la rând când Prosport ”cinstește memoria marelui fundaș al Corvinului și al naționalei”, l-am numit aici nu pe Ando, ci pe Mișa Klein.
Klein a fost pentru mine un mare exemplu de sportiv, încă de la primele mele contacte cu fotbalul (începutul anilor ’80) și l-am apreciat nu doar pentru talent și dăruire, ci și pentru spiritul său sportiv tipic german.
Aflu din Prosport, că Ando a fost pentru Dominique Klein (fata lui Mișa) un fel de al doilea tată, ca un fel de unchi după cum spune chiar ea.
Citiți articolul, este impresionant. Pentru aceasta Ioan Andone, numai respect!
Mircea Lucescu a fost un antrenor bun. Poate mai este, deși nu sunt convins, dar dacă tot nu mai urmăresc meciurile de fotbal de vreo 3 ani, nu este cazul să mă dau cu părere despre prezent.
Nu l-am suportat niciodată pentru atitudinea sa de 2 lei, care trădează un caracter infect. M-am lămurit definitiv prin 1998, când a declarat că Steaua nu ar fi ajuns la performanțe excepționale în anii ’80 fără ajutor de sus. Reacția a venit atunci rapid de la Hagi, care a închiriat un avion și a venit la București unde a susținut o conferință de presă în care s spus că, cu tot respectul pre care îl are pentru ”Nea Mircea”, acesta a vorbit prostii și să-și amintească din cauza cărei echipe a fost desființat un trofeu (e vorba de Gheata de aur).
Mai mereu s-a plâns de ghinion, iar când venea vorba de Steaua, aceasta avea chipurile mereu noroc. Știe însă foarte bine că la tragerile la sorți capii de serie se stabilesc în funcție de rezultatele echipei, doar numărul de cluburi participante, tururi preliminare, etc. sunt stabilite pe baza coeficienților de țară.
Dar și pe unde a antrenat afară a fost invocat eternul motiv al ghinionului, în special prin prisma arbitrajelor potrivnice.
După înfrângerea de aseară de la Barcelona, citesc pe sport.ro cum spaniolii pun punctul pe i:
Ziarul catalan a mai lansat astazi ironii la adresa lui Mircea Lucescu. Ultima data cand a pierdut cu 5-1, in fata lui Arsenal, a criticat arbitrajul:
„Lucescu a fost pedepsit! Abordarea tactica nu a fost buna, dar acum nu se mai poate plange de arbitraj!”, a scris El Mundo in ziarul de astazi.
Nu știu ce au înțeles elevii săi în urma veșnicelor văicăreli pe tema arbitrajelor, dar în mod cert nu a fost ceva constructiv. Altfel, Lucescu poate chiar ar fi avut rezultatele pe care le visa.
Fotbalul nu mă mai interesează de vreo 2 ani. Eram genul care nu rata un meci important televizat fie că era al Stelei, al naționalei sau din cupele europene. Stilul becalian de comportament (nu pot să spun management!) m-a făcut să nu mă mai uit la meciurile Stelei, apoi și la națională, pur și simplu a devenit pierdere de vreme.
Un CM de fotbal este însă altceva. Mai ales dpdv al spectacolului. Nu am avut răgazul necesar în aceste zile să spun aici două vorbe, reiau mai jos ce spuneam unor amici joi, cu o zi înainte de debutul competiției. Am făcut acestă precizare pentru că unele afirmații de mai jos pot părea ușor deplasate prin prisma rezultatelor înregistrate.
Eu la orice turneu final țin printre altele cu Danemarca, Anglia, Serbia, Argentina și Paraguay. Dintre aceștia, șanse reale eu zic ca au doar Anglia și Argentina. Și sârbii au trupă de câștigat CM, dar de obicei sunt dezbinați ca românii…
Spania are trupă, dar cu excepția ultimului turneu final câștigat de CE, mare brânză n-au făcut niciodată. .So, părerea mea este că ori ies campioni mondiali, ori ies în optimi că-i bate Portugalia. Având în vedere presiunea pusă pe ei, mai curând văd a 2-a variantă cea mai apropiată de realitate.
Brazilia nu mai îmi place de mult ce joacă (de când nu mai e Rivaldo și, mai nou, Juninho) și nici nu mai cred că are cu cine. Mai repede îmi place astăzi apărarea lor decât atacul 🙂
Italia are șanse reale doar dacă Lippi știe să le dozeze efortul și să câștige în stilul în care a făcut-o în 1982, altfel e imposibil la ce vârste au…
Germania e Germania 🙂 are șanse ca de obicei 🙂
Finala care mi-ar place ar fi Argentina – Danemarca. Dar mai repede mă aștept la Argentina – Italia, finala mult așteptată din 1990. 🙂
Surprize mari pot fi Grecia și Mexicul. Să notam și Serbia la surprize, că așa ar apărea în ochii lumii, nu și ai mei.
P.S. Mă enervează vuvuzelele alea. Cred că în curând o să mă uit la meci fără sonor!
Conform obiceiului, şi în acest an prefaţez COTY 2010 (Car of The Year 2010), unul dintre multele evenimente anuale auto din păcate prea puţin urmărit de media românească, chiar de publicul avizat, interesat. Deşi am condus relativ puţine tipuri de maşini (desigur am mers cu mult mai multe), urmăresc foarte atent domeniul din punct de vedere al inovaţiei şi siguranţei, fiabilităţii şi preţului, mai puţin elementele strict tehnice, mă gândesc că într-o zi poate am să încerc un fel de „myths busted” vizavi de legendele pe care românii le-au ţesut de-a lungul anilor asupra mărcilor de maşini.
Revin un pic grăbit la COTY 2010 – luni va fi anunţat numele maşinii îmvingătoare – şi reamintesc, pe scurt, că din cei 33 de candidaţi au fost nominalizaţi pe 2 noeimbrie pentru finală 7 nume importante: Citroen C3 Picasso, Mercedes Benz E Class, Opel Astra, Peugeot 3008, Skoda Yeti, Toyota iQ, VW Polo. Continuă lectura
Opel Insignia este maşina anului 2009 în Europa. Obţinând 321 de puncte, cu doar 1 punct mai mult decât Fordul Fiesta, Insignia este primul Opel câştigător al acestui titlu. Organizatorii chiar au atras atenţia asupra acestui aspect şi a faptului că în 2007 doar 2p a despărţit modelul Corsa de locul întâi, câştigat atunci – culmea! – de Ford cu S-Max. Deasemena se mai precizează în comunicat că motivaţia principală a votului a fost dată de „dotările premium la un preţ permisibil”, fiind subliniat sistemul „Opel Eye” de citire a semnelor de circulaţie, suspensiile FlexRide şi generaţia nouă de faruri adaptive. Continuă lectura
Blogul unei nopţi de vară 