România, ca spital…

Un articol bine scris de Cătălin Ștefănescu pe la sfârșitul anului trecut, venit pe fondul bilanțului vârstei de 40 de ani, m-a făcut să-mi reanalizez niște judecăți mai vechi cu privire la propriul sistem de valori și, poate,  să-mi evaluez anumite decizii din tinerețe. Nu pot spune că mi-ar relevat nu știu ce par din ochiul meu sau pai din ochiul altuia, dar e bine că m-a făcut să privesc lucrurile și din alt unghi.

Ulterior, pe fondul împlinirii a 24 de ani de la ”aglomerația” din decembrie 1989 (termenul – excelent! – îi aparține lui Mircea Dinescu), m-am trezit citind mai multe articole sau postări lungi pe Facebook despre epoca comunismului și atunci s-a înfiripat ideea acestui articol.

România este de vreo 70 de ani un spital. Un spital românesc, unde știi că trebuie să ajungi la un medic bun după ce suni ț prieteni, să dai banul în plic, unde ai surpriza că sunt și mulți medici excepționali care nu primesc bani, dar și locul despre care știe totul portarul și femeia de serviciu – oameni simplii, dar de cele mai multe ori mai onești decât un medic care face gardă doar în speranța că va prinde peștele cel mare.

Totuși, România s-a schimbat. Nu mai e un spital de urgențe, așa cum era înainte de 89. Acum este un spital de nebuni. Vorba bancului: ”Care este diferența dintre doctori și pacienți într-un spital de psihiatrie? Pacienții se fac bine și pleacă.”

Românii pleacă. Este, probabil, una dintre cele mai mari decapitalizări ale României din ultimul sfert de secol, cu mult peste furtul inimaginabil din transportul feroviar, falimentul controlat al industriei, bătaia de joc din agricultură sau privatizările în pierdere ale Petrom și BCR. Pierderea acestui capital uman este dramatică din mai multe puncte de vedere:

– pierderea segmentului de populație activă care are două mari calități: hărnicia și mobilitatea;

– plecarea masivă a vârfurilor de lance din cercetare, medicină, IT (aici s-au mai calmat lucrurile în ultimii 5-7 ani prin intrarea în România a giganților software) sau chiar a profesorilor, etc.;

– menținerea unui ritm scăzut de înlocuire a vechilor mentalități (statul trebuie să facă, să-mi dea, etc.);

– diminuarea acumulărilor de capital românesc necesar demarării de noi afaceri.

Și lista este multa mai lungă…

Cum se spune, problema vine din vechi. Din mentalitatea și frustrările moștenite din anii comunismului. Nu exagerez deloc! Gândiți-vă cât de mari erau așteptările/speranțele/VISELE din 1990. În primul rând din punct de vedere al nivelului de trai, dar nu numai. Așteptarea a devenit frustrantă, tot mai frustrantă. Am ajuns să ne gândim la ce speram și ce s-a ales. Sigur, nu prea am avut conducători și, mai ales, nu am avut liderii pe care i-am așteptat și încă îi vom aștepta. Dar nici nu putem spune că nu am trăit la fel în toți acești ani…singurul nostru noroc a fost reprezentat de cei 9 ani în care am avut guverne care au știut să gândească și pe termen mediu (mă refer la Isărescu, Năstase și Tăriceanu), dar care au avut o problemă cu transmiterea unui mesajului adecvat și explicit către păturile largi ale populației.

Se vorbește extrem de puțin (deloc?) despre ce anume a condus la MARILE SPERANȚE – ediția 1989. Motivele au fost elementare: vremurile de mizerie din anii 80. Mereu când aud pe cineva regretând vremurile de odinioară îmi vine să le spun (și deseori o fac) să se gândească cum era să faci teme în frig la lumina lumânării/lanternei, să te speli cu apă caldă după program sau să dai ca mică șpagă o pungă goală (nefolosită) sau un amărât de săpun Fa. Kent-ul ajunsese monedă forte, ness-ul un mic simbol de burghezie, iar ciocolata chinezească, portocalele și bananele cadouri de top pentru Crăciun. Cine are dubii să verifice un fapt simplu: singura țară europeană în care Kent are o cotă de piață și astăzi peste Marlboro este România. Și să nu încercaţi să găsiţi o explicație fantasmagorică pentru că sunt fumător …🙂

Lumea se raportează la ”marile realizări” din epoca comunismului, cum ar fi cele din construcții (de la multitudinea de blocuri la baraje, poduri și canale), ignorând că în acei ani (sau chiar mai devreme!) s-a construit în întreaga lume! Mă întristează foarte tare că se uită prețul care a fost plătit: mii și mii de vieți distruse. Pentru că erau burghezi, moșieri sau chiaburi, pentru că așa au fost părinții sau frații lor, pentru că un frate a emigrat sau pentru că un văr a spus un banc cu Ceaușescu. A, da!, puturoșii sau săracii din perioada interbelică au avut de câștigat, că doar moartea caprei vecinului e sport național la noi.

Despre naționalizare și întemnițările politice se vorbește doar la modul teoretic, emisiunile de tipul ”Memorialul durerii” ajungând să pice astăzi în derizoriu pentru simplul motiv că senzația este că nu rezolvă/nu s-a rezolvat nimic. De fapt, cine ”și-a furat-o” în anii comunismului, și-o fură și astăzi. În excelentul roman ”Sunt o babă comunistă!”, Dan Lungu are un pasaj absolut memorabil în care vecina ”babei”, o croitoreasă, se plânge că – încercând să-și recupereze drepturile furate de comuniști – se lovește și astăzi tot de ei în justiție și nu numai… A trecut un sfert de secol și nu s-a făcut dreptate nici măcar în ceea ce privește retrocedarea terenurilor agricole, ce să mai vorbim de intravilan, case și altele. Abia acum, în 2014, ANRP începe să plătească despăgubiri acolo unde terenul nu s-a putut (chipurile…) retroceda în natură, iar asta nu cu tot banul jos, ci cu țârâita pe parcursul a 5 ani, dacă nu cumva vor mai interveni noi amânări!

Cât să te mai zbați?! Cât să mai speri?! Cât să mai crezi că se poate face dreptate – chiar și parțial?! Cine are nervi și oleacă de bani își încearcă NOROCUL în instanță, poate are norocul să nu supere un mare mahăr… Cei mai tari în nervi, bani și toate-cele se duc la CEDO și câștigă pe capete! Oare de ce?!

Aceasta este România de ieri și de astăzi: un spital. Cu oameni care scapă sau nu, oarecum aleatoriu, cu prea puțină legătură între gradul de îmbolnăvire și șansele de supraviețuire…

O Românie în care e greu să trăiești și e infernal să îmbătrânești. O Românie în care era ieri greu să accepți că X nu a mâncat salam cu soia, iar astăzi e greu să accepți că alt X (sau același?!) a plecat definitiv sau nu ”afară” ca să își hrănească copiii sau măcar să le dea o șansă în plus la o viață mai bună.

Cât ești tânăr îți permiți luxul de a spera la mai bine: un job mai bun, care să îți permită să cumperi un apartament și o mașină în rate, eventual un concediu și o electrocasnică schimbată fără efort, etc. Dar când ajungi la să îți dai seama că bloc nou înseamnă bloc făcut după 1977, adică bloc vechi de aproape 4 decenii, iar unii nu-și permit nici atât, nu-și rămâne decât să înnebunești și să vorbești singur pe stradă sau în tramvai, așa cum chiar se întâmplă în viața de zi cu zi…

Au greșit mulți. Generația mea a fost cea care a greșit FOARTE MULT, acceptând toate modificările dictate de generația părinților noștri. Am fost penultima generație cu treapta a doua la liceu, prima cu BAC la 5 materii, ultima cu 6 ani la facultate la seral și am muncit mereu cu ardoare și multe ore suplimentare în speranța că schimbăm fața României. Iar cei mai tineri ca noi ne înjură că am creat obișnuința idioată a lucratului peste cele 8 ore de program pentru un mărunțiș de bani și că nu ne-am răsculat împotriva colegilor de generație care au reușit în general doar prin tupeu nesimțit și evaziune fiscală (legală sau nu, e altă poveste). Acceptarea tacită sau nu a lui băsescu  este cel mai bun exemplu posibil, zic eu.

Și uite așa ajungem să ne gândim cum noi, cei care am fost generația revoluției decembriste, suntem astăzi o generație mai comunistă decât multe altele pentru simplul motiv că am acceptat prostește tot ce ni s-a servit. Am acceptat regulile pentru că aşa am fost obişnuiţi de …comunism! Unii au sperat în Iliescu, alţii în Coposu şi Raţiu, dar toţi am dat-o în bară pentru că nu am ieșit în stradă ca să acuzăm falimente precum cel al CDR, care a tras în jos economic România cu mulți ani. Îmi amintesc de regretatul Octavian Paler în 2005 care vorbea de faptul că alianța DA a compromis atunci ideea de speranță. Având în vedere că aproximativ 70% din parlamentul actual este al USL, cred că acum este cel mai mare risc de a se compromite ideea de speranță. Definitiv și irevocabil. Fără a politiza excesiv discuția, Ponta are o șansă mare, dar și riscuri pe măsură. Vine din aceeași generație cu mine și conștientizează foarte bine ceea ce spun eu aici. Că va putea face față sau nu presiunilor celor din generația Hrebenciuc, rămâne de văzut.

România este cu adevărat un spital. Ține de noi toți să optăm pentru externare sau pentru desființarea spitalului și înlocuirea obiectului de activitate cu un altul normal, firesc. Dar mai suntem în stare? Generația mea mai poate trece peste faptul că putea mai mult și a reușit puțin și că aceia care pot oferi o șansă în plus sunt cei care au ales drumul pribegiei?

Sunt format pe principul că, dacă ești bun cu adevărat, câștigi și împotriva arbitrului și a oricăror alte piedici. Așadar, cred că mai putem lupta, dar prețul merită? Copiii noștri, deseori mai înțelepți ca noi, au înțeles că efortul trebuie să aibă în efect un corespondent pe măsură. Până la urmă, este esențial și cum i-am format noi. O facem bine, oare?

6 gânduri despre &8222;România, ca spital…&8221;

  1. serbanfl zice:

    Este bine ca, din când în când, să ajungi la o reevaluare a propriilor borne de reper plasate în anumite momente din viață și chiar la reevaluarea propriului sistem de valori. Dar nu cred că este bine să se ajungă la auto-culpabilizare!
    Ce putea face generația ta sau măcar tu, când „boierii minții”, grupați ca și azi în jurul Dilemei, au lansat sloganul: să nu-i lăsăm să facă nimic că se va zice c-au făcut comuniștii?! La cehi, slovaci, unguri, polonezi, bulgari nu s-a gândit deloc așa, adică elitele și-au jucat rolul cerut de momentul istoric, cum au făcut-o și în 1945, când s-au înscris în masă la comuniști!
    Știi foarte bine că eu m-am implicat și zbătut să nu se facă fărâmițarea propietății agricole, AȘA CUM NU A FĂCUT NICI UN ALT STAT FOST COMUNIST și totuși în anul 2000 s-a produs tâmpenia. Degeaba am cerut să se observe că în fosta RDG nu s-a mers pe fărâmițarea propietății agrare și că exemplul a fost preluat de cehi și slovaci, iar ungurii s-au oprit când și-au dat seama că nu-i bine.
    Nu țin să intru în contradicție cu tine, ar părea ca o clasică dispută între generații. Așa că-ți amintesc că intelectualii francezi cu vederi de stânga, adică și unii ne membrii de partid, au publicat, în 2010, o broșură în care încriminau practicile capitalismului contemporan, care, scăpat de orice griji (!), a revenit la practicile din sec.XIX . A urmat înscenarea murdară pentru discreditarea lui DSK, c-așa-i în democrație, iar lui Fr.Hollande i s-au pregătit suficiente obstacole.
    Pentru că știu că ai simțul umorului, îți reamintesc și faptul că statul paternalist a fost propăvăduit de suedezi, dar adus la un înalt nivel în Germania.
    Dacă găsim momentul potrivit ne vom ”certa” față în față, la un coniac și o cafea, bineînțeles!

    • Mihnea Graur zice:

      Am spus foarte clar ce a greșit foarte mult generația mea: a acceptat prea ușor mizeriile. Nu e autoculpabilizare nici pe departe! Personal, am acceptat foarte puțin din cele de care spuneam în articol și, fără modestie, dar eu aduceam liceul meu la manifestațiile din fața Ministerului Învățământului, eu m-am răsculat cu ”pana” când am considerat necesar în ultimii 9 ani de când scriu, iar lista mai poate continua (probabil la o cafea și un coniac, după cum zici🙂 ).
      Dar aici nu e vorba neapărat de mine, ci de generația mea.
      P.S. Un mic retuș: broșura de care spui acuza neoliberalismul, nu capitalismul!

  2. serbanfl zice:

    Revin, că este foarte important, pentru ce ai scris tu despre despăgubiri!
    România este SINGURA țară unde s-a instituit restitutio in intregum!
    Eu am declarat încă de la început, sper că nu ai uitat, că nu mi se pare corect ca ai mei copii și nepoți să-mi plătească ce s-a demolat sau pentru terenurile ce n-au mai fost posibil să fie redobândite. (Nu vreau să generalizez cazul celor 19,66 ha pe care primarul Zotoi nu le-a dat familiei noastre, pe motiv că noi am mai primit, ca să poată să le dea unui pdl-ist de al lui din altă comună!)
    Fi sincer, ca economist și publicist pe teme economice la nivel macro, nu era mai bine pentru toată populația, deci și pentru copii tăi, ca banii din despăgubiri să meargă la stimularea dezvoltării, care aducea și bunăstarea generală?!
    AM FOST OBLIGATI SĂ DĂM TOT ȘI APOI NI S-A SPUS ACUM INTRAȚI ÎN COMPETIȚIE!
    Cel mai greu este cu cedarea sistemului bancar, cu toate facilitățile create de BNR – creditarea nu demarează!

    • Mihnea Graur zice:

      Problema este că la noi se întârzie excesiv. Mai bine se făcea ca la cehi, de acord, dar – încă o dată o spun! – și noi suntem de vină că nu i-am întors de la toate aberațiile de care vorbim noi aici. Sigur, nu doar generația mea. Și a ta, dacă asta te mai liniștește un pic.🙂 Faptul că noi 2 am făcut cât ne-a dus mintea și nu am stat ca legumele este OK doar dpdv al conștiinței noastre, nu rezolvă problema. Știi bine și tu unii mai tineri ca tine sau chiar decât mine care au în ei un conservatorism de octogenar…
      Personal, pe baza a ceea ce am văzut eu la viața mea, cei mai vinovați sunt cei care aveau 30-40 de ani în 1989. Oarecum fix ăia născuți între mine și tine (băsescu, Becali, Hrebenciuc, Vântu, Ciorbea, Macovei, Radu Sârbu, etc.), care nu au prins nimic din ce a trait generația ta (foametea, cooperativizarea cu pușcării, pribegii și celelalte acareturi, etc.) și au avut norocul să trăiască tinerețea în anii cei mai buni. BTW: ei au fost și generația bișnițarilor securiști, care au impregnat trendul în afacerile postdecembriste. Mă opresc aici că știi foarte bine despre ce vorbesc🙂 Și nici nu vreau să fac un proces generației încriminate că, până la urmă fiecare generație cu bunii și răii săi🙂

  3. Nu cred că generația noastră este culpabilă. Ca cineva să fie de vină pentru ceva trebuie ca persoana respectivă să fie conștientă, or noi nu am fost aproape nici un moment conștienți. Noi am avut majoratul exact când sistemul comunist se prăbușea și urma haosul. În 1990 eu eram setat pentru o carieră de inginer. În 20 de ani am schimbat vreo 6 meserii și acum sunt la a doua firmă de consultanță. Nimic de genul acesta nu putea fi imaginat în 1990. Eram mult prea preocupați să înțelegem ce se întâmplă și încotro trebuie să o ia viața noastră ca să ne mai preocupăm de „big picture”. Fără să ne dăm seama, societatea s-a atomizat și noi am încetat să existăm ca națiune. Suntem fiecare pe cont propriu. Habar n-am cum s-ar putea reface coeziunea socială.

    • Mihnea Graur zice:

      De acord: la 20 nu aveam mintea de la 40. Normal că prima opțiune era pentru a ne construi viitorul (facultate, familie, un acoperiș, etc.). Probabil pe asta s-a și mizat.
      Poate că generația noastră nu este culpabilă acum, dar într-o zi problema o vor pune copiii noștri, până atunci poate România reușește să-și revină, măcar un pic.
      Oricum, deși aduceți argumente cu care sunt de acord, nu îmi spuneți cine ar fi vinovat în afară de făptași? Să nu facem pe niznaiul, că nu credem nici noi asta…Remember cum au făcut nemții cu Hitler și spuneau apoi cică nu știau ce se întâmplă la Aushwitz și de ce iese fum de acolo…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s