Eșecul neoliberalismului

În ultimii ani s-au ridicat tot mai multe voci împotriva neoliberalismului, declarându-l vinovat de criza mondială și condamnându-l la moarte. Ideea s-a răspândit, iar discursurile au devenit tot mai acide. Într-adevăr, necesitatea unei schimbări majore care să permită continuarea progresului umanității trebuie privită în strânsă legătură cu modificarea paradigmelor economiei din ultimele decenii. Totuși, eșecul neoliberalismului este real? 

Mică istorie

Neoliberalismul a apărut după criza economică din anii 1929-1933, principalul grup promotor fiind în Germania – hitleristă pe atunci -, unde s-a constituit ”Şcoala de la Freiburg” inițiată de Walter Eucken. Ca notă de culoare, trebuie amintit că printre susținătorii aceste școli se numără și reputatul economist român Anghel Rugină, care și-a luat doctoratul chiar sub îndrumarea profesorului Eucken.

Spre deosebire de liberalism, neoliberalismul este fundamentat pe principiul că libera concurență nu poate fi realizată automat, ci prin intervenția limitată a statului care trebuie să permită prin legislația stabilită privind organizarea concurenței, limitarea abuzurilor generate de monopoluri, funcționalitatea mecanismului prețurilor. Adepți ai liberei concurențe, neoliberalii s-au opus mereu transformării statului într-un organism economic propriu-zis și stimulării cererii globale prin deficite bugetare după modelul keynesist acuzat că sprijină pe această cale nu doar agenții economici eficienți, ci și pe cei ineficienți, ceea ce generează inflație.

Neoliberalismul aplicat

Ca orice doctrină, neoliberalismul a evoluat prin aplicarea teoriilor în practică, implicit prin adaptarea la modificarea realităților economice de după al doilea război mondial. Astfel, dacă anii ’50-’60 și chiar o parte din anii ’70 au fost caracterizați de creștere economică la nivel global ca bază a progresului în toate domeniile, crizele din anii ’70-’80 – deși de dimensiuni sensibil mai mici decât cea actuală – au modificat accepțiunea privind rolul statului în stabilirea cadrului instituțional în care își defășoară activitatea agenții economici.

Deși principiile doctrinei neoliberale sună bine, punerea în practică s-a dovedit a fi departe de perfecțiune. Protecționismul a fost privit doar prin prisma jumătății goale a paharului. După război, capitalismul a fost temperat de argumente sociale, dar odată depăşit pericolul influenţei comunismului, lucrurile au luat o întorsătură greşită. Treptat, neoliberalismul aplicat a devenit un soi de religie monoteistă, ”credincioșii” închinându-se la zeul competiţia de piaţă.

Astfel de fenomene s-au văzut și în România postdecembristă, când mulți semidocți au ajuns la putere și au demolat – și la propriu, si la figurat! – instituții importante pentru societate, mă refer cu precădere la instituțiile culturale, în special a celor din provincie. Atacarea sistemelor de valori primordial umane pe principiul economic că totul este o marfă, inclusiv oamenii priviți ca marfă pe piața muncii, a condus la criza mondială actuală ce nu este doar economică, ci și socială, politică și, mai ales, criză morală.

Radicalizarea

Politicile economice neoliberale s-au radicalizat pe parcursul deceniilor. Rolul statului de a reglementa a fost diminuat atât de mult, încât cu greu mai putem vorbi de neoliberalism în anii 2000, ci mai curând de extremism economic. Liberalizarea este bună atunci când este aplicată în vederea creării unui mediu propice afacerilor, nu ca unică măsură atunci când (alt)ceva nu funcționează. Dar așa au fost create greșeli în lanț.

Una dintre marile erori economice arhicunoscute la nivel mondial a fost generată de larghețea cu care a fost permisă dezvoltarea piețelor financiare în direcția care a condus la criza actuală.  Măsura a avut în vedere în anii ’70-’80 menținerea unui ritm alert al investițiilor ca bază a creșterii economice. Inițial, modul de reglementare a fost mai strict, în sens pozitiv. Însă, treptat, acesta a evoluat în permanență în sensul lărgirii jaloanelor: legislație și regulamente care amintesc vag, într-un voit limbaj de lemn, despre drepturile și obligațiile celor ce activează pe piață.

Globalizarea piețelor financiare prin alăturarea în anii ’90 cu progresul exploziv din IT&C a asigurat capitalurilor o mobilitate fără precedent în istorie. Posibilitatea investitorilor de a compara în timp real profitabilitatea corporațiilor pe piețe diferite a creat o presiune accelerată asupra acestora, companiile fiind obligate să se adapteze în permanență exigenței piețelor. Majoritatea corporațiilor s-au adaptat prin ”bune relații” cu agențiile de rating, dar mai ales prin strategii care au încurajat marketingul, vânzările, dar au inhibat invențiile în defavoarea unor inovații mărunte, ieftine, care – l-a rândul lor – au încurajat consumul fără logică, fără limite. Spre exemplu, un PC obișnuit nu diferă cu nimic fundamental față de un altul din urmă cu 10 ani (decât în ceea ce privește viteza de calcul, dar câți au nevoie de ea?!). Un PC de acum 10 ani avea față de cel din urmă cu două decenii un mouse, o unitate optică, etc., acum ce are? Nimic! Similar, putem discuta despre telefonia mobilă sau televizoare. Nu au mai avut loc salturi tehnologice, pentru că toți se grăbeau să apară cu ceva nou pe piață (de cele mai multe ori, doar pentru imagine!).

Așadar, globalizarea necontrolată a modificat brutal nu doar mersul economic, ci însăși societățile și sistemele de valori ale oamenilor.

Critica

Din acest motiv au apărut tot mai multe voci împotriva neoliberalismului și globalizării, acestea confundându-se tot mai mult  în ultimele două decenii. Noțiunea de ”capitalism sălbatic” a apărut, poate firesc în Franța, țară caracterizată de o economie mixtă, tocmai pentru că nu s-a situat niciodată în vârful neoliberalismului, deși – ca orice mare putere economică- a fost influențată semnificativ de acest curent.

Consider esențial de precizat că în Occident au apărut în anii comunismului est-european, o serie de doctrine și/sau pseudoctrine de juxtapunere oarbă, populația fiind manipulată tot în ideea de a consuma mult și bine: producția de masă este cea mai profitabilă.

Multe aberații au fost generate de teoria neomalthusiamsimului, lansată la începutul secolului al XIX-lea, dar care a explodat după al doilea război mondial. Această teorie consideră creșterea populației drept cauză a sărăciei în țările insuficient dezvoltate, ca o continuare a Legii lui Malthus care afirma că populația crește în progresie geometrică, în timp ce hrana și mijloacele de întreținere cresc în progresie aritmetică. Dar cine poate crede în așa ceva astăzi? Potențialul planetei de a hrăni populația a fost calculat pe baze științifice la minim 8 miliarde conform lui Penck, maxim 100 miliarde după Clark (13 – Hollstein, 22 – Balod). E adevărat că se moare de foame în Africa, dar aceasta nu înseamnă că nu există soluții.

Sigur că, așa cum în comunism nu se pierdea nicio ocazie să se atace bughezii care ”sug sângele poporului”, nici capitalismul nu a fost ocolit de aberații sinistre (de exemplu perioada mccarthy-ismului în SUA).

În consecință, cine critica neoliberalismul critica de fapt capitalismul și era acuzat de comunism. (Sună cunoscut și pentru România ultimilor două decenii!) Ulterior, după căderea comunismului, modelul neoliberal a devenit implicit modelul ideal, iar criticile ignorate.

Pierre Bourdieu – reputat sociolog francez – a publicat în anul 1998 în revista Le Monde Diplomatique articolul ”Esența neoliberalismului”, subintitulat ”Ce este neoliberalimsul? Un program de distrugere a structurilor colective care pot împiedica piața logică pură”.  Redau fragment concludent ”Şi totuşi, lumea este acolo, cu efectele imediat vizibile ale punerii în aplicare a marii utopii neoliberale: sărăcirea unui segment de populație tot mai mare în societăţile cele mai avansate economic, creşterea extraordinară a diferenţei dintre salarii, dispariţia progresivă a unor universuri autonome ale producţiei culturale, cum ar fi cele de film și carte, etc., prin impunerea intruzivă a valorilor comerciale, dar mai ales două tendinţe majore. În primul rând este distrugerea tuturor instituţiilor colective capabile de contracarare a efectelor mașinii infernale (n.t. este vorba de neoliberalism), în primul rând instituțiile de stat, ca depozitar al tuturor valorilor universale asociate cu ideea de domeniu public. Al doilea este impunerea peste tot, în sferele superioare ale economiei şi ale statului ca centru al corporaţiilor, de un fel de darwinism moral care, cu mentalitatea de învingător școlit în matematici superioare şi bungee jumping, instaurează lupta tuturor împotriva tuturor şi cinismul ca normă a tuturor acţiunilor şi comportamentelor. Ne putem aștepta ca într-o zi masa extraordinară de suferință produsă de acest regim politico-economic să servească drept punct de plecare al unei mişcări capabile să oprească această cursă spre abis?”

Astăzi, astfel idei sunt foarte răspândite. Dar despărțirea de neoliberalism este greoaie, așa cum a fost și cu comunismul. Implacabil, capitalismul 2.0 va avea rădăcini chineze și europene, respectiv un mixt între societatea. Prima doctrină generată de două modele culturale atât de diferite. Firesc, suntem în secolul XXI.

P.S. Editura Flamarion și cotidianul Liberation au publicat în Franța anului 2010 o broșură-manifest împotriva capitalismului sălbatic. La vremea respectivă lucrarea a fost prezentată în media românească de Matei Vișniec.

Printre ideile exprimate a fost și cea a radicalizării capitalismului după 1990. Atâta timp cât a existat „lagărul comunist”, lumea occidentală a avut grijă de imaginea sa vs. ce se întâmpla în blocul comunist datorită luptei ideologice. Capitalismul avea cu adevărat o față umană, în special în Germani și în țările nordice. După căderea comunismului, capitalismul s-a dezumanizat și s-a modificat în 20 de ani mai mult decât din secolul XIX până în 1990.

Unul dintre autorii broșurii este François Hollande, acum noul președinte al Franței.

Un gând despre &8222;Eșecul neoliberalismului&8221;

  1. serbanfl zice:

    Incitantă postare.
    Pe de o parte sunt curios să vad dacă socialistii francezi vor reușii să impuna ideea lui Jacques Julliard, prezentată în broșura amintită, de obliga băncile să-și precizeze statutul – să știe clientul dacă-i cazul unei bănci speculative sau al unei bănci interesată de economoa reală!
    Pe de altă parte, gândindu-mă la spirala lui Hegel, aștept, cu foarte multă speramnță, ca, după capitalismul sălbatec din prezent, să vină iar comunismul, dar să o apuce mai de la vest!
    Semne sunt: fascismul se revigoreaza in Ungaria. Astept comunismul. Cel mai mult mi-aș dori să inceapă in Anglia sau Germania.
    Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s