România pitorească – ediţia 2010

Ultima postare a fost fix cu o zi înainte de plecarea în concediu, două săptămâni frumoase prin România pitorească. Ba nu am avut timp de prelucrat pozele, ba am fost ocupat cu Fundația lui Asimov, ba nu am avut timp de loc, dar astăzi m-am decis să trec la fapte, mai ales că mă tot ceartă tata – nu prea m-a bătut, dar cine știe…nu este timpul pierdut!

România pitorească ediția 2010 a fost nordul Moldovei – zona Neamțului, cu cazare în Durău, mai exact la 4-5 km la frumoasa pensiune Lavinia din comuna Ceahlău.

Drumul de la București la Bacău este excelent, cum de altfel sunt majoritatea drumurilor europene, dar în rest crimă și pedeapsă. Cu cât te duci pe drumuri mai puțin umblate, cu atât sun gropile și denivelările mai proaste. Cei circa 50 km dintre Bicaz și Durău vai de mama lor, nu atât din cauza curbelor și posibilităților limitate de a depăși, cât a proastei calități a drumului. Acolo unde drumurile spre mănăstiri sunt asfaltate, este OK, iar pe drumurile forestiere în general se poate circula chiar dacă garda la sol a mașinii este mică. Totuși, datorită ploilor abundente, au fost zone unde pământul a luat-o la vale și accesul este cvasi-imposibil cu o mașină obișnuită – mă refer aici în secial la drumul spre Poiana Maicilor care nu l-am putut face  după ce am lăsat mașina nici pe jos din cauza noroiului.

M-am referit la calitatea drumurilor pentru că un concediu în zona Neamțului implică multe ore petrecute în mașină pe drumurile patriei.

Zona este superbă din toate celelalte puncte de vedere și ne-a permis să practicăm un turism variat: de la mănăstiri la trasee montane, de la plimbări de plăcere la pas la telegondolă, de la rezervația de zimbrii la turismul…gastronomic!

Sunt multe mănăstiri în zona Neamțului, un pelerinaj acolo ar trebui făcut de fiecare român măcar o dată în viață. Emană istorie, emană creștinism, emană frumusețe, emană tradiții românești. Am vizitat peste 10 mănăstiri (spre 15) și țin să remarc din capul locului cât de diferit este stilul arhitectonic din această zonă față de cel pe care l-am întâlnit la cele din nordul Olteniei.

Personal am apreciat mai mult mănăstirile mai puțin celebre, unde turiștii ajung mai greu fie din cauza drumurilor, fie din neștiință. Mănăstirile precum Secu, unde se ajunge lejer pe asfalt nefiind departe de drumul principal cred că suferă din cauza faptului că măicuțele sau, după caz, călugării nu pot face față abundenței de turiști, ajungându-se în unele situații aproape de ignorare. Este puțin bizar ceea ce spun, dar îi înțeleg – în fond alegerea lor a fost să stea retrași nu într-o aglomerație/agitație continuă.  O excepție este Bistrița, probabil mănăstirea care m-a impresionat cel mai mult, unde am avut și șansa de a sta de vorbă mai bine de o oră cu Părintele Galaction și să aflu nu doar istoria interesantă a mănăstirii și semnificația deosebitei sale arhitecturi, ci și povești interesante narate cu mult har despre călătoriile sale prin lume. Continuând cu excepțiile – mai puțin ar fi Neamțu și Sihăstria, apoi și mai puțin Agapia și Văratec.

Am mai fost impresionat de Mănăstirea de la Războieni, nepictată nici pe exterior, nici pe interior, având un aer sobru, grav, respect – probabil ceea ce a vrut să transmită Ștefan față de miile de oșteni morți în lupta de la 1476. Dacă am reținut corect în 1976, așadar fix 500 de ani mai tarziu, s-a descoperit că sub mănăstire sunt îngropați eroii neamului din acea bătălie.

M-am bucurat să văd multe mănăstiri și schituri noi, construite în ultimile două decenii de oameni cu har. Mă refer aici în primul rând la Mănăstirea Petru Vodă construită de Părintele Iustin Pârvu. Mi-e greu să îmi găsesc cuvintele să vorbesc despre acest lăcaș, mai bine vă duceți acolo, este extraordinar!

Mănăstirile din județul Suceava am preferat să le las pentru alt concediu, atât datorită distanței, cât și a faptului că fiecare merită vizitată încet, în liniște, nu în zor și grabă văzând toate și nerămânând cu nimic.

Am preferat să vizităm Humuleștiul, să urcăm cu telegondola pe Pietricica, să trecem munții în Ardeal la Borsec unde am mers până la Peștera de Gheață și Peștera Urșilor (în rest Borsecul este efectiv DEVASTAT), să urcăm la Cabana Fântânele și la Cascada Duruitoarea, să facem o plimbare la Copacul singuratic și multe alte lucruri minunate. Inclusiv să mâncăm niște bunătăți culinare cum nu am mai pomenit până acum, mă refer în mod special la borșul de hribi servit cu ardei iute și, eventual după gust, smântână. Bucătăria moldovenească este savuroasă, nu te poți opri din mâncat decât când efectiv nu mai poți. Există multe feluri de mâncare pregătite diferit față de celelalte zone ale țării. Dacă de tochitură se știe ca în fiecare zonă se gătește altfel, fiecare având savoarea proprie, de sarmale cu urdă nici măcar nu auzisem și nici nu-mi imaginasem, dar vreau să vă spun că sunt atât de delicioase încât ți se topesc în gură la propriu! Nu mai vorbesc de ciorba rădăuțană, de tocănița de hribi în sos alb și cu mămăliguță adevărată sau de gogoșile cu rahat. Mie deja îmi plouă în gură, așa că prefer să mă opresc aici…măcar de mila voastră. 🙂

Ne-am întors prin Ardeal, mergând printre stâncile Cheii Bicazului, cred cele mai frumoase din toate pe care le-am văzut, am revăzut Lacul Roșu, era să fac infarct de gropile din Gheorghieni, iar după amiaza ne-am oprit în Sighișoara. Aici am urcat în Turnul cu Ceas, am vizitat Muzeul cu Arme – cel mai complet din cea am văzut vreodată aici sau afară -, precum și interesanta Cameră de tortură. De altfel tot centrul este frumos, în genul centrului Sibiului sau a Scheiului brașovean.

Ultima zi, cea de întoarcere, a fost a Transfăgărășanului. Traseul este superb, este incredibil că poți vedea asemenea peisaje mergând cu mașina și nu pe jos. Atât jos la Bâlea Cascadă, cât și sus la Bâlea Lac sunt priveliști minunate, la aceasta din urmă era chiar superb să găsești și zăpadă la mijloc de iulie. Apoi coborâreadin Argeș spre Vidraru, unde din nou era să fac infarct de gropile din asfalt, mai exact cratere în care îți poți sparge lejer baia de ulei. Mai puneți și faptul că cele mai adânci cratere sunt în tunelele neiluminate și aveți imaginea completă a calității infrastructurii unei zone cu potențial turistic fantastic.

Câteva poze găsiți pe blogul celălalt, mai exact aici, nu am urcat prea multe – din cauza ploilor zilnice și a cerului mai mult înnorat au fost puține poze cu adevărat reușite.

Să fie județul Suceava la anul sau Maramureș sau…eh, sunt atâtea, noi cu toții să fim sănătoși!

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;România pitorească – ediţia 2010&8221;

  1. serbanfl zice:

    Si zici ca nici nu ai auzit de sarmalute (in foi de vita sau de podbal) cu urda? Oh, urata-i batranetea, oare asa o sa patesc si eu?! Da’ cu borsul de hribi m-ai dat gata!
    Apropos de com.Ceahlau – este o localitate stramutata, la origine era undeva pe fundul lacului hidrocentralei.

    • Mihnea Graur zice:

      Pe fundul lacului se află de fapt jumătate din comuna Bistricioara, mai exact vreo două sate. Astăzi Bistricioara sat inclus în comuna Ceahlău. Mai multe vezi aici.

      P.S. Chiar nu aveam habar de sarmale cu urda și cred că știu mai bine ce am auzit 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s