Brandirectory – o foarte cunoscută agenție britanică de brand rating – a publicat la începutul acestui an topurile pentru anul 2011. La nivel global, pe primul loc se află Google cu o valoare a brand-ului de 44,4 miliarde USD (locul 2 în 2010), urmat de Microsoft (locul 5 în 2010) și Walmart (locul 1 în 2010). Singurele bănci aflate în top 10 sunt Bank of America pe locul 6 (30,6 mld. USD) și Wells Fargo pe locul 9 (28,9 mld. USD).

Câteva aspecte statistice interesante:

• în primele 10 poziții o singură companie din afara SUA: Vodafone (Marea Britanie);
• valoarea totală a mărcilor americane reprezintă peste 1.300 de miliarde USD reprezentând 40% din total, în timp ce valoarea mărcilor din Uniunea Europeană este de 975 mld. USD (30%). Mărcile nipone au o valoare de 324 mld. USD (10% în total, locul 2 pe națiuni!), peste cele ale BRIC de  275 mld. USD (8% din total);
• General Electric este pe locul 6 al valorii brand-ului, dar se menține pe primul loc în lume, deși capitalizarea sa pe piață este de peste 475 mld. USD.

Dar să revenim la bănci: locul pe care o bancă îl ocupă într-un top (indiferent de criteriile topului) este direct dependent de valoarea activelor și de notorietatea băncii pe piață. Cele două aspecte sunt interdependente și, mai mult decât atât, este evident că o scădere semnificativă a unuia dintre cele două elemente aduce cu sine riscuri imense, în actuala conjunctură mondială punându-se chiar problema supraviețuirii.

Valoare brand

Valoarea totală a brand-urilor bancare din The BrandFinance® Banking 500 a crescut în 2011 cu aproximativ 139 mld. USD, 78% din câștigul total fiind aferent băncilor de pe primele 100 de locuri, conform autoriilor studiului. Creșterea nu este atât de spectaculoasă pe cât pare, în 2010 s-a înregistrat un declin de 209 mld. USD, din care 84% datorat primelor 100 locuri.

Evoluția mărcilor a fost însă diferită datorită condițiilor diferite din mediul economic din SUA, Uniunea Europeană, Japonia sau China. SUA, care a reușit o restructurare mai rapidă și mai naturală prin sute de bănci care au dat faliment, a avut un an 2011 mult mai bun decât conservatoarea Europă tot mai mult presată de criza datoriilor și de lipsa unor soluții pe termen lung. Aceasta a condus la creșterea cu cinci a numărului de bănci americane prezente în top, în timp băncile europene au scăzut …tot cu cinci.

De altfel, SUA este prezentă cu patru bănci în top (Bank of America si Wells Fargo pe primele două locuri, Chase pe 5 și Citi pe 9), Marea Britanie cu două bănci (HSBC loc 3 și Barclays loc 7), China de asemenea cu două bănci (ICBC loc 8, China Construction Bank loc 10).

Topul este completat de Santander, care ocupă locul 4 (singura bancă din zona euro prezentă în primele zece mărci pe plan mondial este una spaniolă!) și de Bradesco – banca braziliană de pe locul 6 având așadar cel mai valoros brand dintre țările BRIC.

Brandirectory consideră că cea mai spectaculoasă creștere a valorii de brad a avut-o tot o bancă braziliană, Itaú, ca urmare a achiziției și rebranduirii Unibanco (altă bancă braziliană).

Dintre băncile care au subsidiare în România, remarc prezența Societe Generale pe locul 24 (valoarea mărcii 8,1 mld. USD), Unicredit loc 30 (6,6 mld. USD), Erste loc 41 (4,3 mld. USD) și Raiffeisen loc 68 (2,5 mld. USD). Desigur, la nivel național situația este cu totul alta, notorietatea CEC fiind uriașă și valorând enorm.

…și valoare active…

Topul mondial al băncilor din punct de vedere al activelor totale este însă mult diferit. Firesc, intervin în ecuație o multitudine de factori, printre care segmentul pe care acționează cu precădere (retail, investiții, etc.), influența crizei asupra evoluției din ultimii ani (de la criza subprime din SUA până la criza datoriilor suverane din Europa), precum și consolidarea pozițiilor financiare prin fuziuni, preluări, etc.

Așa se face că topul primelor 10 bănci (conform site-ului relbanks.com), arată astfel:

Sunt sesizabile două diferențe majore față de topul Brandirectory:

- diferențele valorice în structura primelor locuri sunt mult mai mici: 25% variație între prima poziție 1 și cea de a zecea, față de 80% în cazul brand-urilor;

- 6 bănci europene (3 bănci din zona euro, 3 din Marea Britanie), două din SUA și cîte una din Japonia și China.

…sau siguranță și prudență?

 Din nou ne vom raporta la un top, este vorba de topul 50 al celor mai sigure bănci din lume întocmit de revista Global Finance. Pentru ca o bancă să fie eligibilă s intre în top trebuie să fie în primele 500 de bănci din lume din punct de vedere al activelor și să fi primit ratinguri de la cel puțin două dintre cele trei agenții: Moody’s, S&P și Fitch.

Binențeles că a treia părere diferă la rândul ei de celelalte două. Pe primul loc se află banca germană KfW fondată în 1948 având scop reconstrucția Germaniei și coordonarea fondurilor Planului Marshall; banca are capital integral de stat (sic! parcă vorbeam ceva de CEC mai devreme!). În continuare aflăm tot bănci de stat, pe locul doi este Caisse des Dépôts et Consignations din Franța (da, tot un fel de CEC!), iar pe trei Bank Nederlandse Gemeenten din Olanda. Primul nume important îl regăsim abia pe locul 10, este vorba de spaniolii de la Santander, în timp ce BNP Paribas și HSBC se află pe locurile 15 și respectiv 16.

De remarcat că în primele 10 poziții sunt ocupate exclusiv de bănci europene, în timp ce SUA are doar șase bănci în top – BNY Mellon pe locul 24 este prima prezență americană în top. Un alt aspect interesant este reprezentat de prezența în clasament a două bănci arabe: National Bank of Abu Dhabi (loc 46) și National Bank of Kuweit (loc 47).

Statele BRIC sunt prezente în acest top doar cu două bănci chineze: China Development Bank (loc 38) și Agricultural Development Bank (loc 42).

În concluzie se ridică firesc întrebarea: ce legătură este între aceste topuri? Ar fi la îndemână să spunem că niciuna sau să ne pierdem într-un lung lanț de dezbateri privind criterii, iar fondul problemei să pice în derizoriu. În realitate răspunsul este simplu: ne aflăm în plină schimbare și, cum apele nu s-au limpezit, este dificil să lipim etichete și să dăm verdicte.

În studiul intitulat ”Banking in 2050”, PricewaterhouseCoopers anticipa în anul 2007 că piața bancară internă a Chinei o va depăși pe cea din SUA în 2043. În 2011 același PwC a revizuit proiecția scăzând-o la orizontul anului 2023. De asemenea, au mai fost modificate și alte previziuni: piața E7 (China, India, Brazilia,Rusia, Mexic, Indonesia, Turcia) o va depăși pe cea a G7 (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Canada) în 2036 (față de 2046 cum se anticipa în studiul precedent), India va depăși Japonia în 2033 (2041 în studiul precedent), etc.

Sigur, factorii de influență se pot schimba oricând, generând pe termen scurt sau mediu o evoluție contradictorie. Totuși, trendul are o direcție clară, indiferent dacă va continua să se accelereze sau, dimpotrivă, să decelereze. Lumea se schimbă, inclusiv lumea bancară.

A devenit deja evident, după doar 2 zile, că mulțimii îi lipsește liderul. USL nu vrea să și-l asume, cel puțin PSD-ul care nu a avut niciodată de partea sa manifestanții din București. PNL nu poate să pornească Piața Universității 2 ca și cum nu ar exista alianța cu PSD, deșii ultrașii liberali au cam plecat la PDL. Alte partide nu le luăm în discuție…PNȚ-ul lui Ciorbea a rămas la nivel de an 1990 ”PSD e urmașul direct al KGB”, Vadim e pe câmpii…

Și atunci cine? Asociațiile alea gen Alianța Civică sau Grupul 22 au fost niște găști ”apolitice” care au contribuit la dezbinarea țării după Revoluție, acum nu prea au cum deschide gura, mai ales că au avut numai de câștigat după 2005.  Și nici nu mi-ar place să-i revăd. Alte grupări nu prea mai sunt…majoritatea fiind legate direct sau indirect de partide sau grupuri de presă.

Într-o societate mai normală decât a noastră, sindicatele ar fi ieșit în stradă și nu doar cu liderii, ci cu sute de mii de manifestanți. La noi – pauză. Nici măcar nu s-au agitat decât formal când a fost tripla lovitură tăiat salarii  - crescut TVA – lipsă investiții pe termen lung care să creeze locuri de muncă.

De fapt, cine mai are încredere în liderii de sindicat de astăzi? Vă spun eu: NIMENI. Fiecare s-a dat ba cu un partid, ba cu altul, ba chiar au candidat pe listele unui partid și au trecut în masă la ceilalți (vezi alegerile din 2004). Ca urmare, cum să mai poată scoate în stradă sindicatele zeci și sute de mii de oameni ca la începutul anilor 90 cand chiar reprezentau o forță. Debandada a început odată cu plecarea lui Ciorbea la PNȚ și a lui Mitrea la PSD, dar lista e mult mai lungă.

Autorul moral al compromiterii mișcării sindicale din România este Văcăroiu, care și-a cumpărat liniștea mandatului prin înțelegerile care le-a avut cu sindicatele. Că a folosit mijloace legale sau ilegale este mai puțin important, esențial este că s-a creat un sistem reciproc avantajos în relația guvernanți – sindicate (dar dezavantajos pentru membrii de rând ai sindicatelor), sistemul folosit ulterior și chiar perfecționat de absolut toate guvernele. În toată lumea există înțelegeri între partide și sindicate, dar există și limite.

Desigur, Văcăroiu nu este unicul vinovat, dar poartă cea mai mare vină pentru că astăzi nu există nici măcar premizele pentru un dialog social autentic. Manifestațiile din ultimele două zile au nevoie, așadar, de un lider nou, altfel nu vor depăși stadiul de răscoală.

P.S. De pe wikipedia: ”Revoluția politică înseamna schimbarea orânduirii sociale într-un timp relativ scurt, prin mijloace mai mult sau mai puțin violente și prin participarea păturilor largi ale populației. Datorită acestei condiții din urmă, revoluțiile pot avea loc numai în societățile în care masele au o conștiință socială mai dezvoltată. De aceea, în antichitate sau în evul mediu nu se vorbește de revoluții politice, ci de revolte sau răscoale.”

2011 va rămâne în istorie cu multe momente de cotitură, evenimente importante:

- revoltele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu;

- criza datoriilor suverane, în special în zona euro;

- demararea intenției Europei de a crea SUE (Statele Unite ale Europei);

- evenimente violente: cutremur și tsunami în Japonia, violențele din Londra, atentatul de la Oslo, moartea liderilor numiți teroriști: Ben Laden, Ghaddafi, Kim Jong Il, etc.;

- populația mondială atinge 7 miliarde de locuitori;

- războiul economic mondial (retrogradarea ratingurilor de țări și bănci, demisiile guvernelor din Italia și Grecia, etc.);

- moarte unor oameni care au marcat istoria, în special prin activitatea lor artistică și/sau socială: Annie Girardot, Liz Taylor, Garry Moore, Sidney Lumet, Ernesto Sabato, Peter Falk, Ralph Malvin Steinman (primul laureat Nobel postum – motivația comisiei fiind că la momentul deciziei nu a știut de moartea sa; premiul a fost primit pentru descoperiri în domeniul activării imunității înnăscute), Steve Jobs, Dennis Ritchie (creatorul limbajului C, al Unix-ului), Joe Frazier (mare ”greu” al boxului profesionist), Socrates (celebru fotbalist brazilian), Cesaria Evora, Havel – ordinea e pur cronologică;

- moartea unor români importanți: Marin Constantin (fondatorul Madrigal a murit chiar în prima zi a anului 2011), Bartolomeu Anania,    Ion Hobana, Romul Munteanu (printre altele directorul Editurii Univers între 1970 și 1989, unde a contribuit decisiv la crearea unei ”biblioteci universale” în limba română, ideal prima oară propus de I.H. Rădulescu), Teodor Negoiță (primul român la Polul Nord în 1995), Fănuș Neagu, Mircea Iorgulescu, Cornel Fugaru, Mircea Ivănescu, Arsenie Papacioc, Viorica Bucur, Johnny Răducanu, Paul Everac, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Andrei Blaier, Mihnea Gheorghiu (președintele Uniunii Cineaștilor din România, scenaristul filmului Burebista, fondator al Revistei Secolul XX, autor a mai unor traduceri antologice din limba engleză a întregii opere a lui Shakespeare și Walt Whitman, precum și a altor opere semnate de Dickens, T. Williams, etc.).

Superlativele anului 2011:

Cel mai bun film produs în 2011 (din cele văzute): The Adjustment Bureau

Cel mai bun film vechi văzut în 2011 :  It’s a Wonderful Life din 1946, cu James Stewart și Donna Reed

Cea mai bună carte citită în 2011: Taras Bulba de Gogol

Cea mai frumoasă melodie: Someone Like You - Adele, care, de asemenea, a avut cel mai bun album al anului ”21” și tot ce mai vreți voi în materie de muzică

Cea mai ascultată melodie: Drive – REM

Cel mai bun post de radio: Radio România Cultural (acest post este o bucurie enormă pentru mine, grație în primul rând faptului că mi-a fost furată antena de pe mașină!). Remarc aici în primul rând matinalul (în mod special rubrica 5 km/h a lui Ioan Budura) și teatrul radiofonic.

Cel mai bun post TV: TVR Cultural. De departe.

Cea mai bună emisiune TV (e drept că eu nu prea mă uit la TV de ani de zile): ”Românii au talent” – PRO TV. Motivația e simplă, dar extrem de importantă: format internațional calibrat inteligent pentru cultura poporului român; show de excepție care poate fi urmărit de oricine între 7 și 100 de ani, de la muncitor necalificat la profesor universitar.

Cea mai bună postare pe blog: ”Anul 2012 – o ipoteză optimistă” – premiu sincer, nu pentru că e scris de tata…

Cea mai bună postare a mea pe blog și apărut în Cadran Politic (uite că îmi dau și mie un premiu ): ”Statele Unite ale Europei – soluția pentru criza euro” – pentru simplul motiv că am anticipat argumentat cu câteva zile înainte trendul Europei

Premiul special al anului 2011: Sibiul, Mărginimea Sibiului, Gura Râului: PENTRU CĂ EXISTĂ.

SĂ FIM SĂNĂTOȘI ÎN 2012 ȘI FIE BINE PENTRU TOATĂ LUMEA! LA MULȚI ANI!

TOP 250 filme l-am pus și pe IMDB ”My best 250 movies”. Înainte să dați click, citiți mai jos și câteva dintre premizele pe care le-am avut în vedere, inclusiv câteva statistici de care m-am mirat chiar și eu!

Mi-a fost imposibil să le pun într-o ordine a valorii, așa că le-am ordonat cronologic descrescător. Cele mai multe filme sunt din perioada anilor ’90: 61 de filme (aproape un sfert din total!), pe locurile 2 si 3 fiind anii 2000 cu 46 filme, respectiv anii 60 cu 44 filme. Sigur că depinde de generație, de memorie, dar nu are rost să intrăm în teoria chibritului și în polemică inutilă.

Din punct de vedere al prezenței regizorilor în top – aici am avut chiar și eu parte de câteva mari surprize! – vreau să remarc două prezențe pe primul loc ex equo Chaplin și Kubrik cu câte 8 filme.  Urmează cu câte 6 filme: Fellini, Hitchcock și Milos Forman, cu 5: David Lynch, Mike Nichols și Sydney Lumet, iar cu 4: Antonioni și Coppola. Aceștia ar fi, așadar, primii 10 regizori dpdv al numărului de filme. M-a surprins și pe mine prezența lui Coppola înaintea lui David Lean, Orson Wells sau Polanski (toți cu câte 3 filme), ca să nu mai spun că Brian de Palma – care mie nu îmi prea place – e prezent cu Carrie și Scarface (în principal datorită rolurilor memorabile făcute de Sissy Spacek, respectiv Al Pacino), este înaintea lui Truffault sau Capra. Însă film nu înseamnă doar regie… Nota bene: 137 regizori sunt prezenți cu doar un film.

Să vedem o statistică privind actorii. Inițial, topul l-am făcut în Excel, cu toți actorii pe o coloană, așa că statistica nu o pot face decât manual: Al Pacino 13 filme, De Niro 10, Nicholson 9, Hopkins 7, Chaplin 8 (logic), Dustin Hoffman 6, Tom Cruise 5, Anthony Quinn 4, Paul Newman 6, Robert Redford 6, Mastroianni 3, James Stewart 6, Charlton Heaston 5, Tom Hanks 4, Olivier 3, tatal Douglas 3, fiul tot 3, etc.

4 filme românești în top: Mihai Viteazul, Filantropica, Occident și California Dreamin’. Acum realizez că am uitat Balața lui Pintilie, care e însă în top datorită prezenței în lista celor 40 de regizori care au realizat Lumiere et Co.

Cam atât, restul vă las să descoperiți singuri. Sigur că lipsesc multe filme celebre, sunt altele de care poate nici nu ați auzit, dar dacă nu vă convine, făceți-vă propriul top. Succes!

Crăciun fericit cu sănătate și pace alături de cei dragi vouă!

Ceva totuși se întâmplă și asta e foarte bine!

Am să încep prin a da exemplul campaniei ”De ce iubesc România”, promovată de Gândul/ProTV/ZF & Co. Sunt tot felul de filmulețe apărute. De la tot felul de fani înnebuniți după ”Dragostea din tei” a celor de la OZone până la declarațiile interesante ale unor români importanți sau ale  străinilor stabiliți temporar sau definitiv în România, de exemplu cea a lui Ronald Binkofski de la Microsoft ”Ar trebui să spunem că putem să facem. În loc să ne plângem ar trebui să facem aceste lucruri mici să meargă. În paşi mici. Vorbim despre 20 de milioane de oameni. Dacă fiecare ar face un pas în faţă impactul ar fi enorm.”

Pe Facebook, campania MediaPro a adunat doar 11 mii de like-uri (a se citi adepți). În schimb ”273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România” a adunat peste 240 mii, probabil tocmai din cauza modului de a pune problema (înainte să pleci din România) – aici modul de a pune problema este cel puțin discutabil, la fel și impactul.

Chiar și reclamele ”România normală” de rebranduire a grupului Țiriac fac parte din același scenariu.

Sigur, există o mulțime de proiecte de promovare a valorilor naționale care au deja vechime și, unele dintre ele, chiar au rezultate. De la IRSCA Gifted Education (pe care o și susțin prin bannerul pus pe prima pagină dreapta-sus) care se ocupă într-un stil miraculos de copiii supradotați, până la Festivalul George Enescu, de la ARCA la excelentele programe zilnice TVR Cultural și, mai ales, Radio România Cultural. Când ai TIFF, normal că este mult mai ușor să ai intrare la renumite festivaluri de film și să iei premii însemnate an de an, mai ales că ai o generație tânără de regizori excepționali – recent un cineast spaniol spunea că este cea mai bună din Europa.

Sigur, mulți o să se grăbească să numească și ”Mișcarea de rezistență” pornită în urmă cu câțiva ani de Jurnalul Național. Perfect adevărat, dar numai din punct de vedere al startului. Acum, când JN este plin de ”știri” pe prima pagină precum cea privin zoofilia în rândul grupărilor teroriste din Irak, este ilar să te gândești ce fel de rezistență prin cultură încearcă Marius Tucă. E greu când ești în același trust media cu Antenele (vezi emisiunile aberante ale lui Dan Negru sau zbieretele lui Bendeac) să faci ceva. Încerci, dar dacă plătești copy-paste-eri și traducători de mâna a zecea pe post de jurnaliști, ajungi să pari grandilocvent. De altfel, dintre cotidiene, la capitolul cultură JN este mult Adevărul și România Liberă, chiar și sub Ziarul de Duminică al ZF-ului, care e doar săptămânal…

Ce au toate acestea în comun? Marea majoritate vin din sistemul privat. Poate și pentru că acesta se mișcă cel mai repede și își știe interesul pe termen lung, nu doar de azi pe mâine. Dar și pentru că antreprenoriatul român a ajuns la o suficientă acumulare de capital de care își permite să se folosească și altfel. Interesele sunt deseori și de ordin economic, pentru a se promova de o manieră inteligentă, pentru a promova un anumit de imagine sau a o spăla pe cea veche sau poate – pur și simplu – datorită unor meschine interese de partid. Aceste aspecte însă trebuie analizate în plan secund, cel puțin o perioadă. Nu din optimism exacerbat sau din naivitate prostească, ci pentru că pur și simplu ar trebui să privim și impactul concret, direct, pe care îl au în mod favoabil aceste campanii. Oricum, sunt sigur, mulți o fac pur și simplu pentru că sunt suficient de mult umblați pe afară încât să știe că uscături sunt în toate pădurile lumii.

Chiar și prin campaniile ICR de a traduce ”afară” cât mai mulţi autori români, s-a realizat suficient de mult încât să nu intre la categoria ”și altele”, deși e clară atitudinea partinică a lui Patapievici. Recent, academicianul Eugen Simion a semnat un articol interesant publicat într-o revistă culturală ce apare pe lângă UE despre ocultismul în opera lui Eliade. Efect și al acestui articol, numărul din martie 2012 al aceleiași reviste va fi integral dedicat lui Eliade.

Însă lucrurile se mișcă prea puțin în direcția dorită. Pentru ca trendul să fie cel dorit, este nevoie de mai multă implicare civică și nu doar dinspre ONG-uri sau așteptând ceva de la ”boierii minții” în timp ce restul stau cu mâinile în sân pe post de dadaiști.

De alfel, chiar și promovarea turismului românesc trebuie să pornească de la refacerea imaginii țării în plan intern, abia apoi putând fi extinsă. Rebranduirea ar trebui să aibă în vedere realitatea, nu ascunderea mizeriei sub preș (da, la noi încă se ară cu calul, bou sau chiar cu vaca!).

Și încă ceva: întâi PR-ul și apoi publicitatea/reclama, altfel e inutil.

 Teoria potrivit căreia cine controlează finanțele și informația, are puterea, pare mai actuală decât oricând. În fond toate scenariile – fie că sunt pesimiste sau optimiste – au la bază mai mult zvonurile și mai puțin realitatea. Până în urmă cu câțiva ani, mai exact înainte de debutul crizei, dacă doreai să afli care este situația exactă despre o monedă sau despre starea economică a unei națiuni, puteai afla citind opinii avizate în presa de specialitate, le puneai cap la cap, le treceai prin filtrul gândirii tale și în final puteai concluziona asupra subiectului. Astăzi, șansele de a realiza un astfel de exercițiu au scăzut simțitor tocmai datorită faptului că din orice informație și din orice zvon se pot produce cu iscusință miliarde peste noapte. Și nu doar pe bursă sau pe piețele bancare prin speculații pe schimb valutar sau pe dobânzi, ci și cu tot felul de produse financiare derivate, adică fix ceea ce s-a spus nu o dată că a produs și acutizat criza.

Asistăm astfel la un veritabil război de gherilă pe piețele financiare. Rezistă cine are banul și informația corectă. Muritorii de rând, de la amărutul care nu are după ce bea apă, dar se luptă să-și plătească rate, până la o bună parte dintre firmele cu active de milioane și miliarde de euro, ei bine toți sunt astăzi expuși la acest război economic fără reguli.

În acest context, indiferent de buna sau reaua credință a oricărui jucător pe piață, predomină senzația că euro este o monedă riscantă, instabilă, cel puțin pe termen scurt și cel puțin față de alte monede importante. Sigur că reacțiile zonei euro sunt deseori greoaie, chiar birocratice, pentru că trebuie să respecte un set de reguli de la fundamentarea unei decizii evidente până la hotărârea deciziei. De asemenea, sunt multe voci care mizează împotriva euro pentru simplul motiv că în acest moment o bună parte din rezervele valutare ale Chinei sunt în dolari americani. Însă lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par, deși teoria managementului ne îndeamnă tot mai des în ultima perioadă să eliminăm “amănuntele”, superficialitatea poate costa nu doar miliarde, ci și ani de criză prelungită.

Scenariul optimist vs. Scenariul pesimist

 Chiar dacă la acest moment realizarea Statelor Unite ale Europei pare literatură utopică sau științifico-fantastică, proiectul este realizabil și ar aduce beneficii importante unei populații de peste jumătate de miliard.

De fapt, indiferent de diferitele curente de opinie ale prezentului, viitorul va conduce la guvern mondial, un fel de ONU cu prim-ministru, care numește un prefect/guvernator pentru România. Viteza actuală a transporturilor și, mai ales, a telecomunicațiilor este deja un prim pas în această direcție.

Este firesc, logic și uman cel puțin prin prisma evoluției speciei în ultimii 10 mii de ani, ca omenirea să tindă spre țeluri comune speciei în primul rând.

Dar până la viitorul planetei, în acest moment îngrijorează viitorul bătrânului continent, în special al eurozonei. De fapt, scenarita este simplă: scenariul optimist: euro rezistă; cel pesimit: euro moare, iar Europa intră într-o perioadă mai periculoasă decât cea din criza 1929-1933, care s-a încheiat cu pregătirile pentru al doilea război mondial.

Ce soluții are scenariului optimist?

 Euro nu se prăbușește peste o săptămână, așa cum afirmă unele voci precum Wolfgang Munchau, jurnalist Finnancial Times. Ollie Rehn -  comisar european pe probleme economico-financiare – afirmă de asemenea că “Intrăm acum întro perioadă critică de 10 zile pentru a completa şi concluziona răspunsul pe care Uniunea Europeană îl va da crizei“.

În decurs de zile nu se pot lua decât măsuri pompieristice. Dar, dacă acestea vor fi dublate de o serie de măsuri menite să rezolve problemele sistemice ale zonei euro, o schimbare majoră poate avea loc.

S-a dovedit că măsurile de austeritate și planurile de susținere a Fondului European de Stabilitate Financiară au efecte limitate în timp și, ca orice medicament, pot produce și reacții adverse nedorite (de la scăderea consumului și a veniturilor la buget la mișcări sociale periculoase). Ce se poate face?

a) Crearea unei uniuni fiscale a zonei euro. Ideea este mai veche, dar dezbaterile au reînceput odată cu declarațiile laureaţilor Premiului Nobel pentru economie din acest an, Thomas Sargent şi Christopher Sims. Sigur că în practică este cu mult mai greu de realizat decât în teorie. Sunt necesare resurse uriașe, o perioadă de trecere pentru a atenua șocurile, crearea unor politici și algoritmi fiscali, etc.

Independent  de amploarea și implicațiile mecanismelor de punere în practică, uniunea fiscală trebuie gândită ca pe termen lung sau foarte lung absolut toate impozitele directe și indirecte să fie la același nivel, cu excepția taxelor și impozitelor locale.

b) Toate statele UE să adere la eurozonă într-un orizont de timp bine determinat (în opinia mea maxim 5 ani), iar cine nu dorește să renunțe la moneda națională să fie exclus din Uniune. Viitorii candidați vor trece la euro odată cu intrarea în UE.

Cei mai virulenți opozanți ar fi desigur Marea Britanie, Danemarca și Suedia. De asemenea, Polonia, Cehia și Ungaria ar putea “bombăni”, dar e puțin probabil că își vor permite să rămână pe dinafară.

Aportul cel mai mare ar fi cel al PIB-ului britanic, cu doar 0,5% mai mic decât cel francez, care deține aproximativ 20% din PIB-ul eurozonei. Produsul intern brut al Poloniei și cel al Suediei sunt apropiate de nivelul celui belgian, iar cel al Danemarcei este similar cu cel al Greciei. Numai prin aderarea acestor patru state, PIB-ul eurozonei ar cunoaște o creștere de aproximativ 29% (calculat la nivelul anului 2010). Creșterea populației din eurozonă ar fi de 35%, iar aspectele demografice și sociale – care sunt mai mult la mâna politicului – sunt cele care sperie vechile state, poate mai ales Germania, care știe foarte bine cât de greu a fost să înghită RDG-ul.

c) Crearea unei constituții europene fără renunțarea la constituțiile naționale. Acesta este un alt proiect vechi, dar de care se vorbește mai rar în ultima vreme. Momentul nu este deloc prielnic, sentimentele naționaliste încep să iasă la suprafață întotdeauna în perioadele de criză. Recent, euroscepticul britanic Nigel Farage se acuza UE că dictează popoarelor prin forțarea demisiilor premierilor Papandreu şi Berlusconi, pe care i-a înlocuit cu guverne-marionetă. Să auzi un britanic vorbind atât de demagogic este ilar până la penibilitate. E drept, puțină lume mai știe astăzi istorie…

Chiar și excluzând guvernele-marionetă controlate de britanici în ultimele vreo patru secole, rămân în continuare o mulțime de exemple: de la Armenia, Iudeea sau Macedonia – state vasale Imperiului Roman, până Correa de Sud și Correa de Nord care se acuză reciproc de mai bine de jumătate de secol că sunt marioneta americanilor, respectiv a rușilor (și, mai nou, a chinezilor). Deci, cu sau fără o astfel de constituție, riscurile națiunilor rămân aceleași.

d) Recapitalizarea băncilor din zona euro și păstrarea unui control al statelor europene prin intermediul BCE.  Pe românește este vorba de o naționalizare parțială a băncilor pline de active toxice. Degeaba încerci să recapitalizezi, să împrumuți, să creezi Basel III, IV sau X, atâta vreme cât sistemul bancar internațional urmează un set de reguli pe alocuri periculos de libertine, nu poți trece de actuala criză decât dacă vei controla parțial sau chiar total băncile în calitate de acționar. După criză, acțiunile pot fi vândute bine-mersi.

e) Extinderea reglementărilor cu caracter unitar la nivel european. Un bun exemplu este cel românesc unde aberațiile cu prima înmatriculare au adus multe lucruri bune (mașini mai puțin poluante, mai sigure, etc.), dar și multe lucruri rele (creșterea deficitului comercial). Crearea unor reguli clare de cooperare, după modelul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene “Cooperare politenească și judiciară în materie penală” (JAI) sub care s-au creat trei instituții importante: Eurojust, Europol și Cepol. Reamintesc că acest pilon vizează responsabilitățile la nivel european privind lupta împotriva imigrației ilegale, a traficului droguri, arme sau carne vie, cooperarea judiciară în materie civilă și respectiv penală, cooperare vamală, etc.

Continuarea uniformizării reglementărilor existente în domeniul protejării mediului este doar un exemplu. O mai exactă standardizarea în ceea ce privește noxele emise de autoturisme ar reduce poluarea, ar provoca mai mult cercetarea și ar crește competitivitatea.

Europa, chiar dacă nu este principalul responsabil pentru criza economică actuală, trebuie să își rezolve toate aceste probleme singură. Numai pe această cale poate ulterior schimba anumite sisteme sau reguli care funcționează pe plan internațional, dar nu îi convin.

Europa va da și de această dată direcția pe care o apucă omenirea, așa cum face de peste două mii de ani. Rămâne de văzut care va fi această direcție.

Always on my mind/Întotdeauna în mintea mea

Poate că nu m-am purtat cu tine așa cum ar fi trebuit,

Poate că nu te-am iubit așa cum aș fi putut,

Lucruri mici ar fi trebuit să spun și să fac, dar nu am avut timp,

Tu ai fost mereu în mintea mea,

Tu ai fost mereu în mintea mea.

Poate nu te-am ținut în brațe în toate momentele de singurătate,

Și nu cred că ți-am spus că sunt atât de fericit că ești a mea,

Dacă nu te-am făcut să te simți atât de bună pentru mine,

Îmi pare rău, am fost orb…

Tu ai fost mereu în mintea mea,

Tu ai fost mereu în mintea mea.

Spune-mi, spune-mi că dragostea ta dulce nu a murit,

Mai dă-mi o șansă pentru a te păstra mulțumită.

Lucruri mici ar fi trebuit să spun și să fac, dar nu am avut timp,

Tu ai fost mereu în mintea mea,

Tu ai fost mereu în mintea mea.

Spune-mi, spune-mi că dragostea ta dulce nu a murit,

Mai dă-mi o șansă pentru a te păstra mulțumită.

Lucruri mici ar fi trebuit să spun și să fac, dar nu am avut timp,

Tu ai fost mereu în mintea mea,

Tu ai fost mereu în mintea mea.

Melodia noastră, melodia nunții noastre, nu are rost să-și dedic altă melodie… tu știi că  nu ești doar în mintea mea, ci și în sufletul meu pentru totdeauna.

LA MULȚI ANI!

…În martie1991 apăruse “Innuendo”, auzisem ceva melodii pe la radio, văzusem undeva în vară videoclipul de la piesa ce dă titlul albumului la Cinema Cotroceni (se proiectau clipuri până la începerea filmului) și undeva pe la sfârșit de septembrie-început de octombrie am găsit caseta la un magazin privat de pe fostul bulevard 6 martie. O amărâtă de casetă poloneză BW (remember?) a cărei copertă nu avea nimic în comun cu cea originală, dar …când am ajuns acasă am ascultat-o ca pe altceva… Colegii de liceu îmi spuneau că sunt trecuți, că uite ce a scos Metallica, Depeche sau mai știu eu cine, iar cei îndragostiți de sound-ul anilor 60-70 strâmbau din nas oarecum fițos că s-au comercializat prea mult, că nu mai sunt ceea ce au fost odinioară, etc.

În dimineața zilei de 25 noiembrie aflu că s-a stins din viață Freddie. Nu am fost niciodată fan Freddie, ci un mare fan Queen. Nu-mi venea să cred…și îi spun asta lui Paul Popescu, un coleg care știam că știe să aprecieze rockul adevărat. Paul îmi spune că e o eroare, că Freddie are HIV/SIDA, dar asta nu înseamnă că și moare imediat , că e o exagerare, etc. și îmi dă ignor în stilul său atotștiutor.

Paranteză. Paul era tipul de om cu care aveam multe lucruri în comun, dar cu care totuși nu mă puteam înțelege niciodată. Erau de pomină partidele noastre de bridge unde noi doi făceam pereche și ne înjuram în continuu. De fapt,  nu doar că ne înjuram, dar țipam unul la celălalt cât de prost e sau joacă, cat de aberant a licitat, etc.  Era circ, dar cu toate astea reușeam să câștigăm în 90% din cazuri Paul era un personaj spumos, am învățat multe chestii de bridge de la el, dar sper că și el de la mine acea parte a mea a de licita în funcţie nu doar de logică, ci şi de instinct.

Paul a venit a doua zi la liceu mai uimit decât fusesem eu iniţial, nici lui nu îi venea să creadă că Freddie a murit.

A urmat o nebunie de câţiva ani în care toată lumea se ruga de mine să le împrumut un disc de vinil original Queen sau o “casetă originală poloneză” sau măcar să le copiez un album pe o casetă goală pe “bravul” meu dublucass International.

Anii au trecut…iată, deja două decenii! Mi-l amintesc şi acum pe Emanuel venit într-o permisie şi cum îmi povestea ce  simţit ascultând cea mai bună -zic eu – melodie a lui Freddie fără Queen “In my defence”. Cam acelaşi lucru simţisem şi eu…

Trecut-au anii…parcă Freddie s-a dus să moară puţin…

Conform unui articol al publicației online Zero Hedge, preluat parțial și de Curierul Național, tăierea datoriilor este de fapt de 28% pentru că procentul de 50% a fost aplicat doar asupra bondurilor, ceea ce reprezintă aproximativ același nivel al po-nderii datoriilor în PIB cu cel din toamna anului 2009. Deja există unele nemulţumiri exprimate în celelalte patru state enumerate mai sus, fiind pus sub semnul întrebării principiul echităţii între greci şi cetăţenii altor state care suportă (adică plătesc) criza datoriilor.

Însă dintre celelalte patru state, două au o pondere mai mică decât a Greciei în ceea ce privește raportarea PIB-ului național în totalul PIB zona euro: Portugalia 1,9% și Irlanda 1,7%, față de Grecia cu 2,5%. Teoretic, criza din Italia și cea din Spania pot afecta mult mai rău zona euro. De altfel, Berlusconi, ca și Papandreu, au fost forțați din exterior să demisioneze tocmai în ideea că nu au reușit mare lucru în câteva domenii-cheie despre care s-a spus/scris puțin: economia subterană și evaziunea fiscală, lipsa unor soluții viabile în privința protecției sociale (altele decât cele actuale), neputința de a încuraja munca și creșterea productivității muncii (așa cum a făcut Germania imediat după trecerea la euro), etc.

Italia deține 16,9% din PIB-ul zonei euro, iar Spania 11,6% (calcule pe baza PIB realizat în 2010). Un cutremur al datoriilor în oricare dintre aceste două țări este evident că ar fi mult mai puternic. Socotelile nu se opresc aici, discutându-se tot mai febril de scăderea ratingului Franței (21,1% din PIB-ul zonei euro, locul 2 după Germania care deține 27%), de problemele Austriei sau Belgiei, de diferența semnificativă între ponderea populației și ponderea PIB-lui acestor state în total zona euro.

În acest context, istoria ne învață că sunt posibile două scenarii: cel al războiului (ieșirea din criza anilor 1929-1933 a avut loc atunci când statele lumii au început să se pregătească de război) sau cel al inflației, dacă statele europene se vor dovedi unite în fața tăvălugului economic.

Scenariul războiului sperie mai mult decât oricând și nu doar datorită pericolului nuclear, ci și pentru că acum populația este mult mai bine informată decât în urmă cu 70-80 de ani. În plus, scenariul nu stă în picioare – din punctul meu de vedere – pentru simplul motiv că acum avem UE, avem NATO, avem o mulțime de alianțe economico-politico-militare care cu greu ar putea conduce la războaie intraeuropene, acestea fiind cele care au deschis în fond  calea celui dea-l doilea război mondial. Dacă va fi să fie război, mult mai probabil va fi în Orientul Mijlociu sau în peninsula coreeană, dar aici e deja cu totul altă discuție, în primul rând pentru că implică mai mult statele din afara Europei (Israel, Correa de Sud, SUA, etc.).

Scenariul inflației, deși foarte rar menționat, este de fapt singura soluție viabilă care poate scoate omenirea și, mai ales, Europa din groapă. Este firesc că se încearcă găsirea de soluții alternative – deși astfel nu se realizează decât prelungirea agoniei – pentru că presiunea Statelor Unite dar și cea a Chinei sunt puternice și cel puțin neplăcute pentru europeni. De fapt, bătrânul continent tinde să își reducă acea capacitate de influență care și-a exercitat-o în ultimii 500 de ani prin fostele colonii și care i-a asigurat de la revoluția industrială încoace o multe avantaje (despre ele cu altă ocazie, dar mă rezum totuși să menționez forța de muncă ieftină).

O alternativă la cele două scenarii sus-menționate este reglementarea strictă a pieței capitalului și, mai ales, a sistemului bancar. Se va întâmpla și aceasta, cu siguranță, dar nu pe un termen atât de scurt încât să rezolve problematicile primordiale ale crizei. Până acolo este cale suficient de lungă încât să trăim vremuri interesante, atât de interesante, încât să ne întrebăm tot mai des de ce vrea musai guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, trecerea la euro în 2015.