Am fost PRINS de Petru Popescu

Romanul „Prins” al lui Petru Popescu m-a cam …prins. Am terminat cartea vineri seara şi încă nu s-a sedimentat, probabil va mai trece o perioadă în care voi mai răsfoi unele pasaje. De altfel este una dintre acele cărţi la care mi s-a întâmplat să dau câteva pagini înapoi pentru a le reciti, pentru a încerca să cuprind cât mai multe nuanţe, să nu ratez ceva, un amănunt care va conta mai târziu. O carte pe care o citeşti şi în acelaşi timp „vezi filmul”, prefaţând ulteriorul succes al autorului la Hollywood.

În mod categoric este unul dintre cele mai bune romane româneşti ale literaturii contemporane, ba poate chiar unul dintre din întreaga literatură română. N-am citit nimic încă despre „Prins”, doar prefaţa lui Alex Ştefănescu, foarte bună, dar care dezvăluie prea mult din ce va urma. Interesant a fost să aflu că, deşi cu 20 de ani mai tânăr decât Marin Preda, Petru Popescu era la momentul emigrării (1974) mai bine cotat decât el. E drept, nu apăruse „Delirul”, nici „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar aceasta este o altă poveste.

Revenind la „Prins”, vreau să spun că este un roman – surpriză. Un tânăr de 30 de ani care află că mai are puţin de trăit, va muri în maxim un an, poate un an şi jumătate dacă se îngrijeşte. Cartea este publicată în 1969 (primul roman publicat), când autorul avea doar 25 de ani!, totuşi autorul dă dovadă de o maturitate surprinzătoare nu doar la nivelul la care tratează temele romanului, ci şi la nivelul scrierii. Pare că abuzează de descrieri mega-minuţoase, dar tocmai ele fac cititorul să intre în pielea personajului, să simtă ceva din moartea ce bântuie personajul principal.

Există trei lucruri memorabile în carte. În primul rând prietenia necondiţionată a inginerului cu Bibi, ataşamentul şi solidaritatea lor mai presus de orice, o relaţie interumană atât de intimă nu mai găseştizugrăvită în întreaga literatură română. În al doilea rând este iubirea Corinei, o poveste de dragoste care seamănă izbitor de mult cu Love Story, nuvelă publicată întâmplător sau poate nu un an mai târziu de Erich Segal. Al treilea lucru memorabil este imaginea Bucureştiului, oraşul mult iubit de autor, sentiment împrumutat şi către pesonaj, o pictură pe care poţi pune lupa şi vedea fiecare amănunt al oraşului.

Pentru cei care au citit deja cartea, vreau să punctez câteva scene de neuitat: moartea lui Iordan, acea goană nebună cu maşina care a fost filmată şi despărţirea de Bibi.

O carte de neratat, o altă carte şi un alt autor de care îmi pare atât de rău că nu am ştiut până acum, dar o mare bucurie dată de noua mea descoperire, ceea ce mă face să caut acum tot ce a mai publicat Petru Popescu, cel mai mare romancier român în viaţă.