Ma simt “îngrozitor de mare”
Pe Sorescu l-am descoperit pe la 14 ani. Tata a venit acasă cu proaspătul volum (la acea vreme) “Ecuatorul şi polii”. Aveam cultul cărţii şi scepticismul vârstei, a învins primul şi am deschis cartea. Ştiam doar “Trebuiau să poarte un nume” şi “Altfel”, care îmi sunau un pic cam comuniste, obişnuite în vremurile gri pe care le trăiam. Evident, astăzi le privesc la justa şi adevărata lor valoare.
Revin: am deschis “Ecuatorul şi polii” unde s-a nimerit şi am citit o poezie care m-a făcut să simt că trăiesc un miracol. Apoi am început să “sap” după operele sale, citind şi descoperind tot mai multe despre opera sa. “Prieteni” şi “Am zărit lumină” au fost ani de zile poeziile mele preferate, pentru ca doar în câţiva ani să ajung să spun că este cel mai mare poet român al tuturor timpurilor, deşi fără Eminescu, poate nu ar fi existat Sorescu, opinie pe care îndrăznesc să mi-o afirm şi astăzi.
Şi, să nu uit!, am inclus “Japiţa” în top 10 al celor mai bune romane româneşti al tuturor timpurilor.
Dar de ce astăzi vorbesc despre Sorescu? Pentru că dintr-o mare (şi fericită!) întâmplare mi-am amintit de magnifica sa poezie “Jucării”. Poate pentru că sunt sau am devenit şi eu “îngrozitor de mare”
