In my defence

Am fost întrebat de mai multe ori de ce nu abordez subiecte politice decât foarte rar şi mai mult tangenţial. În urma ultimei întrebări de acest gen, m-am gândit să fac câteva precizări.

În primul rând pentru că avem o clasă politică în care cu greu găseşti unul din zece care să aibă un grad de decenţă satisfăcător. Nu sunt naiv să spun că “afară” sunt oamenii politici altfel, pentru că şi ei sunt grandilocvenţi, mânaţi de interese personale, fac gafe imense, se bălăcăresc şi chiar se bat. Bush sau Sarkozy nu sunt cu nimic mai breji decât Băsescu. Evident, aceasta nu este o consolare. Dar Sarkozy măcar s-a străduit să păstreze aparenţele, în timp ce Băsescu a încercat să fie popular aruncând cu şampania în mulţime, după ce a băut direct din sticlă, s-a suit la volan după ce şpriţuise la greu sărbătorind cu Steaua. Sunt doar exemple, nu merită efortul disecării subiectului, aşa cum fac majoritatea celor din presă indiferent pe ce poziţie se situează.

Atunci ce îi diferenţiază? Exact ce spuneam mai sus: decenţa. Decenţa în atitudine şi exprimare, străduinţa de a ascunde anumite afaceri cu tâlc sau pur, dar şi simplu fapt că reuşesc să facă mai multe lucruri bune pentru electorat. Tocmai acesta este şi motivul pentru care la noi nu au existat după 1989 două mandate consecutive ale vreunui premier sau preşedinte. Sunt atât de disperaţi să dea cât mai multe tunuri, astfel încât merg pe ideea de a face bani cât pentru două mandate – actualul şi următorul -, mai ales că următorul este incert. Vine campania electorală şi greu scot banul de la ciorap, pierd, apoi o iau de la capăt următorii.

În al doilea rând pentru că nici unul dintre aceste partide nu au o ideologie. PNL şi PSD încearcă să mimeze ceva în acest sens, dar cu toate acestea guvernul Tăriceanu este cel mai social-democrat din toate guvernările postdecembriste, în timp ce cele mai reformatoare au fost cele ale lui Năstase (şi chiar Văcăroiu). Ştiţi bine probabil că situaţia este cu totul alta în Germania de exemplu.

În al treilea rând pentru că deşi toţi au vorbit de uninominale în ultimii 10, poate chiar 15 ani, nu au căutat decât imagine şi voturi, altfel ar fi trecut de mult legea prin Parlament.  Le este frică de faptul că ei nu sunt oamenii care să câştige mai mult de un mandat, iar capilor de partide că aşa vor fi puşi în situaţia de a avea procente mai mici, deci vor avea scaunul în pericol. Adevărul este că uninominalul nu poate avantaja decât PSD şi PNL, ei având mai multe resurse umane de calitate în teritoriu, în timp ce PD/PLD/whatever, vor pierde mult, mai ales în decursul timpului, iar partide precum UDMR şi PRM vor dispărea încet-încet. PIN, PC sau PNG nu sunt decât nişte glume proaste. Evident că putem găsi similitudini între Vadim şi Jean-Marie Le Pen, Becali şi Silvio Berlusconi sau, aşa cum spuneam mai sus, Sarkozy şi Băsescu. Diferenţa este însă imensă când vorbim de echipele din spatele lor şi mai ales de partidele pe care le reprezintă.

Pot continua şi cu argumentele nr. 4, 5, etc. Dar cred că sunt suficiente pentru a explica de ce nu-mi place să discut despre altceva decât politicile lor economice.

Trăim într-o ţară în care cel mai mult la putere s-au aflat sindicatele, iar deceniul actual este încă unul favorabil României deoarece adevăraţii oamenii de afaceri au învăţat să se descurce bine după ce au făcut primul milion de dolari (Rockefeller dixit!) şi împing economia înainte. 2008 va fi unul al alegerilor, un an interesant din punct de vedere politic, ca urmare şi eu voi aborda mai des acest subiect. Dar deocamdată, nu este cazul.

Explore posts in the same categories: Social-Politic