The Conversation
The Conversation este un film pe care mă simt nevoit să-l recomand din start: Gene Hackman într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, John Cazale - un excelent rol secund, ca mai toate ale sale, regia impecabilă a lui Francis Ford Coppola, muzica lui David Shire, film câştigător de Palm d’Or la Cannes, nominalizat la Oscar, dar a pierdut în defavoarea părţii a doua de la The Godfather II regizat … tot de Coppola.
Gene Hackman interpretează rolul detectivului independent Harry Caul, un personaj binecunoscut în branşa sa, dar care de cele mai multe ori acţionează ca un lup singuratic. O misiune care, în ciuda complexităţii ridicate, pentru el părea o simplă rutină, se transformă în obsesie atunci când îşi dă seama că înregistrarea sa va fi resortul care va declanşa o dramă. Atât problematica, dar şi modul de desfăşurare a acţiunii, amintesc de BlowUp -ul lui Michelangelo Antonioni, aici nefiind vorba de poze, ci de înregistrări audio.
Recital Gene Hackman: rol de compoziţie, pe parcursul filmului complexitatea rolului creşte şi totodată şi actorul. De altfel, filmul este realizat în anii ‘70 - perioada de glorie a lui Hackman (The French Connection, The Poseidon Adventure, Scarecrow, The Domino Principle etc.).
John Cazale realizează ca de obicei un excelent rol secund (vezi The Godfather I şi II, Dog Day Afternoon sau The Deer Hunter) din păcate scurta sa carieră cauzată de prematura sa dispariţie, a fost privată de roluri principale. Mare actor!
De remarcat efectul de mare fineţe realizat de Coppola prin numeroasele scene “tăcute” - lipsa completă a dialogului şi/sau doar detectivul şi al său saxofon - marcate excelent de muzica lui David Shire (2010, All the president’s Men, NormaRae - pentru care a luat Oscar -, sau recentul Zodiac).
Una peste alta: un film capodoperă din epoca în care americanii ştiau să facă treabă bună, iar sălile de cinema se umpleau datorită valorii artistice a filmului, nu datorită efectelor speciale sau scenelor de sex. Imaginaţia regizorului, actorilor, tehnicienilor, etc. ştie să ducă finalul filmului pe o pantă specifică britanicilor, când finalul te găseşte gândindu-te la noi posibilităţi de continuare a celor întâmplate.
Nota mea: 8,5/10.
