Last Train from Gun Hill
Nu ştiu de unde, dar mă apucase dorul de un western. Unul bun. Aşa că am revăzut a-nu-ştiu-câta-oară “Ultimul tren din Gun Hill”.
Reîntâlnirea cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn a fost o bucurie, o desfătare. Roluri mari făcute la vârsta maturităţii – primul avea atunci 43 de ani (acum are aproape 91!), iar celalalt 44. Mă minunam cât de tineri erau, dar pe de altă parte mi se pare incredibil că este film făcut acum aproape jumătate de secol. Sunt evidente limitele epocii: filmarea şaretei în prim-plan, iar în spate decorul care se învârte sau recuzita care este deseori butaforie. Dar din această simplitate rezultau filme captivante de 90 min, filme care ştiau să redea atmosfera fără a pierde minute în şir absolut inutil. La începutul anilor ‘90 se spunea că Hollywood-ul nu mai ştie să spună poveşti în mai puţin de două ore; astăzi deja se tinde lejer spre pragul de 2,5 ore, iar calitatea are trend opus.
Filmul nu este doar un clasic sau o capodoperă a genului, este şi un film marca John Sturges. Personal, cred că a fost unul dintre cei mai buni regizori al filmelor de acţiune din perioada postbelică. Când spun Sturges imediat îmi vin în minte “Ultimul tren din Gun Hill” şi “Bătrânul şi marea”, abia apoi mă gândesc la “Marea evadare”, “Cei şapte magnifici” sau “Vulturul a aterizat”, acesta din urmă fiind ultimul său film (1976), la vârsta de doar 65 de ani, deşi a trăit până la 81 de ani (1992).
Povestea e simplă, se intră în subiect încă din start, iar tensiunea este simţită pe tot parcursul filmului. Pe scurt: asainarea unei femei indiene este considerată neimportantă pentru făptaşi, dar aceasta se dovedeşte a fi soţia sheriff-ului Matt Morgan, care pleacă singur spre Gun Hill cu mandat pentru aducerea la judecată a făptaşilor, unul dintre aceştia fiind fiul vechiului său prieten Craig Belde. Ajuns în gară află la ce ora pleacă înapoi ultimul tren din Gun Hill…urmează o acţiune tensionată şi bine drămuită de Sturges până la final. Jocurile de priviri dintre personaje – şi nu mă refer aici doar la cei doi titani ai cinematografiei – sunt cu mare impact.
Simplu, dar inteligent, filmul cred că merită revăzut ori de câte ori avem ocazia.
Nota mea: 8/10.
P.S. Dacă cumva aţi văzut “Bad Day at Black Rock”, da-ţi un semn. Din nefericire nu îmi maintesc să-l fi văzut (poate cu alt nume înainte de ‘89 când se obişnuia maltratarea filmelor începând cu titlul) şi observ că este singurul film al lui Sturges nominalizat la Oscar!
