U2 – istoria mea
Zilele acestea s-au împlinit 31 de ani de la înfiinţarea U2 în deja celebra bucătărie a lui Larry Mullen Jr. S-au schimbat multe în aceste decenii, dar componenţa a rămas mereu aceeaşi:
Larry Mullen – baterie
Adam Clayton – bass
The Edge – chitară solo, clape, vocal
Bono – solist vocal, chitară, muzicuţă
Nu am să vă plictisesc cu detalii privind numele reale ale ultimilor doi sau date de naştere, apropo în finalul unui concert în care Bono prezenta trupa a spus “la chitară cel pe care chiar şi mama sa nu îi mai spune pe nume: The Edge!”, şi nici nu o să povestesc despre implicarea lor socială recunoscută inclusiv de fostul Papă care în semn de apreciere a eforturilor depuse şi-a pus celebrii ochelari ai lui Bono.
Vreau însă să vă relatez contactul meu cu această trupă. Acesta a avut loc abia în 1994. Desigur, cunoşteam foarte bine marile lor succese de până la acea dată, în special cele de pe albumele “Joshua Tree” şi “Achtung Baby”, singurele piese care erau în fruntea topurilor personale fiind “One” şi “Where the Streets Have No Name”, nu în ultimul rând şi datorită videoclipurilor reuşite. Mai mult, “Numb” şi “Lemon” de pe Zooropa mă cam enervau!
Dar să revin la 1994. Prin februarie am ascultat întâia oară un album U2, acesta fiind cu totul întâmplător “Boy”, primul LP al trupei irlandeze. Să fiu sincer, am fost foarte sceptic, dar la finalul audiţiei parcă eram altul. Până în vara aceluiaşi an aveam deja aproape toate albumele, vreo 2 concerte, un dosar cu versurile tipărite şi aflasem jumătate din lucrurile pe care le ştiu acum despre ei.
Uşor-uşor am ajuns la concluzia că cel mai bun album este “Achtung Baby”, opinie pe care mi-am păstrat-o până astăzi (probabil şi în viitor). Albumul este conceput în Berlinul proaspăt reunit. Am fost acolo în octombrie ‘96 şi am avut sentimentul că abia atunci înţeleg până la capăt acest album – capodoperă. Am regăsit într-un Irish Pub atmosfera din videoclipul “One” (versiunea cu barul), am simţit în aer atmosfera altor melodii – de exemplu “Until the end of the world”.
În 1997 are loc turneul Popmart (în martie apăruse albumul Pop) care a cuprins şi excepţionalul concert de la Sarajevo, transmis în România de cel mai în vogă post de radio de la acea vreme “Radio Contact”. Din punctul meu de vedere, a fost unul dintre cele mai reuşite concerte ale lor, fiind vorba de una dintre trupele care investesc enorm bani şi energie în concerte, sper ca – în cazul nu l-aţi văzut/auzit – să înţelegeţi ceea ce am vrut să punctez.
Anii 2000 au debutat cu un superalbum “All That You Can’t Leave Behind”, poate singurul în afară de “Achtung Baby” care are aproape toate piesele celebre. A urmat apoi în 2004 “How to dismantle an atomic bomb”, Vertigo Tour şi acum iată că a reînceput aşteptarea fanilor (inclusiv a mea!) pentru un nou album. Între timp (noiembrie 2006) a apărut doar compilaţia U218 care include 2 piese (noi) foarte dragi mie “The Saints Are Coming” şi “Window in the Skies”, pe care vi le recomand cu foarte mare căldură.
Sper să ajung să văd un live concert U2, sper să ajung să văd deschise şi la noi magazine la care se pot cumpăra albume, insigne, cărţi sau postere. Până atunci vă invit să aflaţi mai multe despre cartea “Călătoria spirituală a trupei U2″ pe site-ul fanilor şi să semnaţi petiţia pentru concert, în cazul în care nu aţi făcut-o deja.
Piesa favorită: “New Year’s Day”
Albumul favorit: “Achtung Baby”
Videoclipul preferat: “Where the Streets Have No Name”
Atipice: 1. consider că albumul October este unul impresionant, ceva de genul “Queen II” apărut cu 7 ani mai devreme. 2. Nu subscriu la vorbele depreciative ale lui Bono când a auzit “Where the Streets Have No Name” în varianta Pet Shop Boys: “ce am făcut ca să merităm aceasta?!”. 3. Mi se pare o tâmpenie modificarea coperţii de la “Boy” în varianta pentru SUA şi Canada de frica de anu fi acuzaţi de pedofilie; numai nişte obsedaţi pot gândi aşa vizavi de aceasta.
